Bătrânul Mitrofan Aghiopavlitul (II)
Adeseori îl vedea pe diavolul înaintea ochilor. Chilia lui se umplea de demoni. Unul pe raft, altul sub pat…și erau toți goi. Îi spunea egumenului: „Ce să fie aceștia, Gheronda? Afară ninge, iar aceștia sunt goi. Nu răcesc? Nu mă lasă deloc în pace”.
Chiar și la spital, unde ieșise pentru motive de boală, îl lupta diavolul. Într-o zi medicii s-au nelinștit. Într-o seară, s-a ridicat în șezut, a deschis ochii mari și privea țintă undeva în depărtare; se vedea că se luptă oarecum lăuntric. Medicii și surorile medicale l-au înconjurat, dar nu puteau să-l facă să-și revină. Două ceasuri a ținut aceasta și apoi și-a revenit singur. Când l-au întrebat ce s-a întâmplat, a zâmbit și a spus cu simplitate: „A fost nedoritul[1]”.
Purta haine curate, dar vechi și cu multe cârpituri. Nici prin gând nu-i trecea să schimbe dulama sa pe care o purta mereu de 24 ani. Și aceasta până când l-au chemat în Consiliul Mănăstirii și egumenul i-a spus să poarte una nouă. Atunci îndată a spus „Să fie binecuvântat!” și a făcut ascultare. Șosetele sale erau cârpite în nenumărate locuri; atât de cârpite erau, încât nu se mai cunoștea materialul original. Se odihnea în lucrurile simple și călugărești și respecta tradiția părinților mai vechi. Pe când era trapezar, un împreună-slujitor mai tânăr a găsit o masă cu rotile și a luat-o ca să le ușureze slujirea. De îndată ce a văzut-o, bătrânul Mitrofan a strigat: „Nu, nu, nu…așa ne-au învățat, așa vom urma și noi”. Și astfel, nu au mai folosit-o. Învățase foarte bine rânduiala mănăstirii și o iubea; o respecta cu evlavie și acrivie.
Nu avea nici o pretenție. Odată a fost nevoie să facă analize. El însă aștepta liniștit. „Dacă vor, spunea el, mă vor duce”.
Când a ieșit afară la Tesalonic, a făcut operație pentru hernie. Când a fost nevoie să se mute la alt spital pentru a face niște analize, nu l-a lăsat pe ieromonahul Sofronie să-i care traista, oricât de mult l-a rugat.
Medicul Panaghiotis Koliomihalis povestește: „Prin anii `80 aveam multe ispite și ajunsesem la deznădejde. Mergeam în Sfântul Munte, nădăjduind că voi găsi pe cineva care să-mi dea puțină mângâiere. Călătoream cu un monah necunoscut, înalt la stat. La un moment dat acel monah tăcut mi-a spus:
- Ce ai? Se pare că te frământă mult ceva anume.
Eu i-am spus problema mea, cerându-i totodată sfatul. După ce s-a gândit puțin, a spus:
- La trei lucruri să iei aminte: Primul, să faci răbdare.
Când am auzit, m-am bucurat, deoarece din fire sunt răbdător. Și astfel, unul din cele trei lucruri care m-ar fi ajutat, îl aveam deja.
Starețul a continuat:
- Dacă ți se va termina răbdarea, trebuie să ai curaj, ca să faci din nou răbdare.
„Frumos, mi-am spus în sinea mea, și aceasta pare ușor de înfăptuit”.
- Și al treilea, Gheronda?
- Să ai răbdare.
Atunci am fost cuprins de o întristare dătătoare de bucurie. Bucurie, deoarece auzisem și al treilea lucru ce avea să mă ajute, și întristare, fiindcă nu era ceva care avea să mă ajute în chip minunat.
Când am ajuns la Mănăstirea Sfântului Pavel, am conștientizat că el era arhondarul mănăstirii. M-a servit cu ceva mai mult decât tratația obișnuită, zicându-mi: «Ia și asta, fiindcă ești obosit și chinuit».
Am aflat de la alții că se numește Mitrofan. Dar tuturor celor cărora le-am povestit cele de ma
i sus le venea greu să creadă, știind cât de tăcut era. Sfatul său m-a ajutat și îi mulțumesc pentru binecuvântările sale”.
A avut slujire până la bătrânețile sale. Ultima slujire pe care a avut-o până la adormirea sa, a fost aceea de se îngriji de farmacia mănăstirii. El era farmacistul mănăstirii.
La sfârșit s-a îmbolnăvit de inimă. Ieromonahul Antim a mers la spital să-l vadă, i-a citit rugăciuni și l-a însemnat cu semnul Crucii. Când l-a întrebat pe directorul spitalului dacă au vreo plângere, acela i-a răspuns: „Nu ne-ați trimis un om, ci un înger”. Aceleași cuvinte a spus și egumenului.
După ce s-a întors la mănăstire, în ultima săptămână a fost destul de grav bolnav și cu greu cobora la dumnezeiasca Liturghie.
În ultima zi a vieții sale, cu o jumătate de oră înaintea adormirii sale, îmbrăcat fiind cu rasa de la tunderea sa în monahism, a coborât în curte și a făcut o plimbare. De parcă ar fi vrut să-și ia rămas bun de la locurile în care a trăit și s-a nevoit atâția ani. Apoi a urcat la chilia sa. Când a văzut pe un frate vecin că-și văruiește chilia, i-a spus: „Ce frumos! Ce chilie albă și curată! Așa da…mai zic și eu! Să fie mulțumit cel care va rămâne în ea!”. După aceasta s-a așezat pe scaunul său în care priveghea rostind Rugăciunea lui Iisus cu metanierul în mână și a adormit cu pace. L-au pus în mormânt cu rasa și cu papucii pe care îi purta, fiindcă erau de la călugăria sa.
Peste puțin timp a mers slujitorul cu mâncarea sa și văzându-l în acea poziție, a crezut că se roagă. Pentru a nu-l trezi, a lăsat tava și a plecat. După jumătate de oră a venit ca să-l ia și l-a găsit nemișcat. Când l-a scuturat, atunci și-a dat seama că plecase la Domnul. Era 28 aprilie 1995, ora 8 seara. A adormit la vârsta de 78 ani. La fel ca toți ceilalți părinți athoniți, nu avea rigiditatea obișnuită morților, ci era precum un om viu. Era așezat în strana sa, cu capul înclinat în partea dreaptă, cu metanierul în mână și cu unghia degetului pe boaba metanierului. Părinții aflați de față au văzut chipul său strălucind. Simțeau atâta evlavie, încât șovăiau să-l atingă pentru a-l pregăti. Nimeni nu avusese vreo plângere împotriva bătrânului Mitrofan. Dimpotrivă, îl aveau ca pildă de monah desăvârșit. Nu numai că nu avea datorii duhovnicești, dar făcuse și 75 de canoane[2] în plus.
Egumenul de dinainte, ieromonahul Evsevie, cel care l-a călugărit, vorbea cu uimire despre petrecerea sa monahală și despre virtuțile sale.
Actualul egumen mărturisește despre el: „Nu am văzut în viața mea călugăr mai plin de întreaga-înțelepciune ca părintele Mitrofan. Era pildă de monah. Iar aceasta a izbutit, fiindcă nu osândea pe nimeni. Avea noblețe duhovnicească”.
Un părinte l-a văzut de două ori în vis și l-a întrebat cum se află. „Slavă lui Dumnezeu! Sunt foarte bine”. L-a văzut purtând Schima Mare și i-a spus: „Văd că porți Schima”. „Ei, sigur, că o port; doar cu ea m-am nevoit”.
Să avem binecuvântarea lui! Amin.
[1] Adică necuratul.
[2] Este vorba de canonul monahal de metanii și rugăciuni.
Fragment din cartea în curs de apariţie “Din tradiţia ascetică și isihastă athonită”. Traducere din lb. greacă: Ierom. Ştefan Nuțescu
