Sfaturi către monahi (J). Asceza

 

 

Deoarece începătorii au mult entuziasm – şi trebuie să aibă – şi pentru ca să nu se vatăme din pricina ascezei făcute fără discernământ, este bine să dau două sfaturi în privinţa aceasta. Căci de multe ori ei fac precum torentul care îşi pogoară apele sale deo­dată, iar după aceea nu mai are nici o picătură pentru sine însuşi sau pentru vreun trecător. În afară de aceasta, orice ar îndrăzni să răsară pe malurile lui se usucă. Se poate ca începătorul să-şi piardă şi răbda­rea şi să murmure în cazul că i s-ar vătăma sănătatea. De aceea totdeauna va trebui să căutăm câştigul duhovnicesc cel mai mare şi să ne nevoim cu discernământ.

Deoarece trupul nostru este legat de suflet şi scopul cărnii este să se supună duhului şi să-l slujească cuminte pentru însănătoşirea sufletului, cele pe care le voi spune vor fi într-un fel înţelepciune medicală şi dietă mai mult pentru trup, de la care avem nevoie de unele puteri ale sale, iar nu de neorânduielile lui. De aceea şi îngrijirea măgăruşului (trupului) va trebui făcută cu discernământ, dându-i ovăzul potrivit, ca să‑l putem ţine în frâu, încât să nu facă neorânduieli dându-ne cu copita şi aruncându-ne – Doamne fereşte! – în vreo prăpastie. Iar răul cel mai mare este că trupul poate arunca sufletul în iad, în timp ce mă­garul aruncă pe călăreţ, în cel mai rău caz, în vreo prăpastie nevătămând cu nimic sufletul stăpânului său.

De multe ori se întâmplă şi aceasta: deşi trupul ne este slab ca un schelet, cu toate acestea dă cu copitele, adică face neorânduieli. Atunci noi, ca să-l smerim, împuţinăm hrana şi înmulţim nevoinţele, dar trupul continuă să se comporte ca o fiară. În aceste ca­zuri pătimim ca acel ţăran fără minte care, lăsându‑şi măgarul flămând, pune povară grea pe el ca să se domesticească, deoarece loveşte mereu cu copita. Dar nu este de vină sărmanul animal, ci samarul lui cel netrebnic, care i-a rănit spatele. De multe ori acelaşi lucru îl facem şi noi. Adică deşi iubirea de sine (egoismul), mândria, judecata, lipsa de dragoste sunt adevăratele pricini prin care alungăm harul lui Dumnezeu şi îngăduim să se apropie de noi tangalachi, care poate băga foc chiar şi în oase uscate, noi mă­rim posturile şi nevoinţele duhovniceşti ca să smerim trupul. Însă trupul nu se sme­reşte, deoarece lipseşte smerenia şi dragostea din sufletul nostru.

De aceea, când ne vine război trupesc şi vedem că el continuă chiar şi după ce ţinem puţin post şi puţină priveghere cu rugăciune, trebuie să înţelegem că „picură în altă parte”. Atunci să cădem cu faţa la pământ înaintea lui Hristos şi mai înainte de toate să-i cerem iertare rugându-L totodată să ne lumineze ca să ne cunoaştem greşeala şi pe omul pe care l-am rănit sau nedreptăţit, ca să ne cerem şi de la el iertare. Iar când cerem iertare cu smerenie de la Hristos, îndată se depărtează flacăra trupească şi ne aducem aminte şi de pricina acesteia. Iar aceasta ne ajută să ne smerim şi mai mult, după care vine cu îmbelşu­gare harul lui Dumnezeu.

Prin urmare, noi suntem pricina în cazul acesta, iar nu trupul, pentru că nu ne-a durut pentru fratele ce a greşit şi nu ne-am pus în situaţia lui ca să ne doară şi mai mult, ci l-am judecat cu asprime. Pentru aceasta, Dumnezeu îşi ia harul Său de la noi lăsând să lucreze legile Lui duhovniceşti şi îngăduind să cădem în mâinile vrăjmaşului, care ne prăjeşte trupul în tigaia sa şi ne murdăreşte în acelaşi timp şi sufletul. Dimpotrivă, războiul trupesc al tinerilor, care vine de la fire, se depărtează deîndată cu puţină nevoinţă, precum am spus, deoarece Hristos se înduioşează de fiii Săi care se nevoiesc şi-i ajută degrabă, căci El nu vrea ca să se chinuiască făpturile Sale. De altfel, El însuşi ne-a spus-o în Sfânta Evanghelie: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară”[1]. Va trebui însă ca şi noi să fim „blânzi şi smeriţi cu inima”[2].

Fără îndoială, mulţi tineri se vor întreba: „De ce Dumnezeu îngăduie să fim războiţi de diavolul desfrâ­nării, în timp ce există alte patimi înlăuntrul nostru (mândria etc.) şi prin urmare alţi draci?”

Mi se pare că aceasta se întâmplă deoarece fecio­ria este prima noastră făgăduinţă, înaintea sărăciei şi ascultării. De aceea tânărul îşi urmăreşte starea lui duhovnicească de obicei de la cele ce se petrec în trup, nedându-şi seama că mândria este cel mai mare păcat, iar judecata alungă dragostea. Dacă nu îl luptă nimic, crede că merge bine, însă se poate ca el să se afle într-o astfel de amorţeală, încât să nu‑şi dea seama despre celelalte patimi care se ascund în el. Atunci Dumnezeu îl slobozeşte pe diavolul desfrânării care îl smereşte fără să vrea şi astfel, smerindu-se, Dumnezeu se apropie de el. În puţine cuvinte, diavolul desfrânării, prin zguduirile pe care i le pricinuieşte tânărului, îl face să înţeleagă că nu merge bine.

 

 

Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.

 

 

Asceză Monahism