Asceţi în lume. Părintele Vasilie Trombukis

 

S-a născut în 1902 în satul Sfikia, judeţul Imatias, dintr-o familie de preoţi. Tatăl său se numea Ioan şi era preot şi duhovnic. De asemenea, bunicul şi străbunicul său au fost preoţi. La fel şi fratele său Atanasie şi un nepot de-al său au devenit preoţi. Şi Vasilie a dorit să continue această tradiţie.

S-a căsătorit cu o fată cuviincioasă din acelaşi sat, pe care o chema Ianula, şi au dobândit nouă fii. Unul din ei a murit la vârsta de doi ani.

Din învăţăturile Sfântului Cosma Etolianul, pe care îl iubea şi îl citea mult, a învăţat că preoţii trebuie să fie hirotoniţi după patruzeci de ani, ca să fie maturizaţi duhovniceşte. A studiat la o şcoală teologică, dar a învăţat multe şi de la tatăl său, părintele Ioan. Apoi a fost hirotonit diacon, după aceea preot şi a liturghisit în satul unde a fost rânduit preot slujitor.

După ce au adus pe lume nouă copii, s-a înţeles cu preoteasa sa Ianula să trăiască în curăţie, precum fraţii, şi să doarmă separat. Această înţelegere au respectat-o până la adormirea lor. Pentru a fi convinsă şi preoteasa că trebuie să doarmă pe paturi separate, de trei ori s-a rupt patul singur, fără vreo pricină, atunci când Părintele Vasilie s-a dus să se culce.

Tu în colţul tău, iar eu în colţul meu, i-a spus Părintele Vasilie.

În toţi anii săi de slujire preoţească nimeni nu l-a văzut pe Părintele Vasilie fără reverendă, nici chiar preoteasa sa. Iar atunci când mergea să se spele, mergea cu reverenda. Spunea:

Preotul fără rasă, nu este preot.

Chiar şi culionul său de preot nu şi-l scotea niciodată, decât în camera sa. Era foarte atent şi evlavios. După Sfânta Liturghie nu mergea la vreo casă străină, ci întotdeauna se întorcea acasă, unde avea un spălător special, iar acolo spăla primul pahar pe care îl folosea după consumarea Preacuratelor Taine. Mai târziu, când a îmbătrânit, aceasta o făceau ai săi. Nu-i lăsa să spele primele vase pe care le folosea la chiuveta casei sale, ci la acel spălător. În ziua în care slujea nu se spăla şi nici barba nu şi-o spăla. Avea un prosop cu care o ştergea, iar când acesta se murdărea, îl ardea. Postea fără untdelemn lunea, miercurea şi vinerea şi în toate posturile de peste an. Mâncarea lui preferată în acele zile era ceai cu posmag şi ceapă cu cartofi copţi pe cărbuni.

Părintele Vasilie avea frica lui Dumnezeu şi iubea mult rugăciunea. Se ruga mereu. Tipicul său zilnic era următorul: se trezea la ora 4 dimineaţa, iarna aprindea soba, îşi punea epitrahilul şi citea rugăciuni până la 6,30. Apoi îşi lua rasa, mergea în biserică şi citea slujba. După-amiază citea Vecernia.

La Sfintele Slujbe şi mai ales la Sfânta Liturghie era atent, nu se grăbea, ci era cu totul dăruit slujirii. Părintele Vasilie era serios şi împodobit cu dumnezeiască cuviinţă, pe care o transmitea şi copiilor săi care ajutau în Sfântul Altar. Atunci când psaltul trecea cu vederea unele tropare, Părintele Vasilie se mâhnea, însă din delicateţe nu îi făcea observaţii, ci mergea la strană şi le citea el însuşi. Când avea vreun psalt străin, le citea el pe toate şi astfel întârzia.

Odată, în timp ce avea aprins sfeşnicul înaintea icoanei Maicii Domnului şi se ruga, lumânarea s-a îndoit şi i-a luat foc veşmântul. Părintele Vasilie, fiind adâncit în rugăciune, nu şi-a dat seama. A ars aproape cea mai mare parte din felon, în afară de icoana Mântuitorului ce era cusută pe el, stiharul, o parte din reverendă, puţin din vestă şi din flanea şi a ajuns până la piele, dar el tot nu a simţit nimic. Şi-a scos apoi veşmântul, la împăturit, dar nici atunci nu şi-a dat seama ce i se întâmplase. Când s-a întors acasă, i-au spus ceilalţi şi abia atunci a văzut şi el. Plin de recunoştinţă, a strigat:

Îţi mulţumesc, Maica Domnului, că m-ai păzit şi nu am pătimit altceva mai rău.

Liturghisea adeseori, chiar şi la sărbătorile mici. Nici chiar atunci când era singur în biserică nu renunţa la slujbă. Rămânea cu paraclisiera, o bătrână care îşi petrecea mai tot timpul în biserică, şi cu psaltul. Când nu avea psalt, punea copii mici să citească răspunsurile. Câte Liturghii nu a făcut împreună cu copilaşii cei nevinovaţi şi cu Îngerii!

De la înmormântări şi parastase nu lua niciodată bani. Numai de la nunţi şi botezuri, dacă îi dădeau, lua cinci drahme, iar trei le dădea la biserică. Spunea că la aceste evenimente îmbucurătoare pentru care se fac cheltuieli, poate şi preotul să ia ceva.

Când epitropul mergea cu discul prin biserică, trecea mai întâi pe la preot şi apoi pe la ceilalţi. Când Părintele Vasilie lua salariul, jumătate îl dădea săracilor. Atunci fiul său se plângea spunându-i că au diferite nevoi, dar Părintele Vasilie, cel sărac şi cu mulţi copii, îi răspundea:

Există alţii care au nevoi mai mari. Noi, slavă lui Dumnezeu, suntem bine.

Iubea şi purta grijă de „bunăcuviinţa casei Domnului”. Când angaja argaţi pentru a întreţine şi a renova cele şase biserici ale satului, întotdeauna ajuta şi el.

Părintele Vasilie avea Harul lui Dumnezeu. Credinţa sa era simplă, vie şi mare. Rugăciunea sa făcea minuni. Îl chemau să citească rugăciuni la bolnavi şi se vindecau. Punea epitrahilul şi mâna sa pe capul bolnavului şi nu o ridica până ce nu se scula bolnavul singur.

La fiecare cincisprezece zile făcea Sfântul Maslu şi Agheasmă în biserică pentru a se aduna creştinii. În lipsa psalţilor punea copii mici să citească. Aceştia citeau pe silabe, iar Părintele Vasilie aştepta cu răbdare. Mergea pe la toate casele atunci când îl chemau, fără să murmure. Niciodată nu primea bani. Dacă vreodată îi puneau ceva în buzunar şi insistau să primească, „ca să prindă rugăciunea”, aşa cum spuneau, îi lua, dar apoi îi arunca în cutia milei.

Când afla că o familie are probleme, citea singur rugăciuni în fiecare zi până când vedea că se rezolvă acele probleme. Ca un păstor bun ce era, iar nu ca un năimit, priveghea şi se ruga pentru oile sale cele cuvântătoare. Chiar şi atunci când se îmbolnăveau dobitoacele cele necuvântătoare îl chemau să citească rugăciuni. Atunci îşi lua epitrahilul, Molitfelnicul şi icoana Sfântului Modest. Aşeza icoana în iesle şi nu se oprea din citit până când şi ultimul animal se făcea bine. Cei care primeau această binefacere îi duceau din recunoştinţă daruri, două ouă, un kilogram de grâu şi altele. Bani nu lua, căci spunea că rugăciunea este în dar.

Atunci când era secetă aduceau în sat Moaştele Sfântului Simeon Stâlpnicul şi ale Sfântului Clement al Ahridei. Trăgea clopotul şi ieşeau toţi locuitorii satului ca să întâmpine Sfintele Moaşte. Apoi se făcea litanie în tot satul. Înainte de a ajunge în piaţă pentru a intra în Biserica Sfinţilor Constantin şi Elena începea să plouă. Desigur, aveau cu ei şi umbrele, fiindcă întotdeauna ploua torenţial.

O familie oarecare a semănat cu multă osteneală floarea soarelui pe un ogor de şase pogoane. Au cărat apă cu mularii şi s-au ostenit timp de douăzeci de zile. Când au mers să prăşească ogorul, au văzut că tot ce răsărise se uscase din pricina viermilor care mâncaseră rădăcina. Când a aflat bunul şi milostivul Părinte Vasilie, a făcut Agheasmă şi a sfinţit ogorul. Într-o săptămână ogorul a înverzit şi a odrăslit din nou. Această familie povesteşte că până astăzi cultivă floarea soarelui şi nu mai este mâncată de viermi.

Nepotul său, Ioan, s-a îmbolnăvit grav de trei ori şi credeau că avea să moară, dar de fiecare dată s-a vindecat cu rugăciunea Părintelui Vasilie. Prima dată era mic, avea doar un an şi jumătate. Avea convulsii, scotea spume pe gură şi i se zbătea tot trupul. Atunci Părintele Vasilie a început să-i citească rugăciuni, deşi mama copilului şi mătuşa lui credeau că murise, fiindcă se liniştise şi începuse să se răcească. Au aprins o lumânare şi au pregătit cele necesare pentru înmormântare. Dar Părintele Vasilie ţinea strâns căpşorul copilului sub epitrahil şi le-a făcut semn – când citea rugăciuni, nu vorbea nimănui – să lase în grija lui copilul. S-a rugat deasupra lui timp de trei ore, până ce copilul s-a ridicat sănătos.

A doua oară i s-a întâmplat acelaşi lucru şi atunci au bătut clopotele ca pentru înmormântare. După convulsii a rămas nemişcat, cu ochii daţi peste cap. Bătrânele spuneau că şi-a înghiţit limba şi a murit. Au aprins o lumânare şi se grăbeau să-l îmbrace ca să nu se răcească. Părintele Vasilie a continuat netulburat să citească rugăciuni. După câtva timp copilul s-a ridicat şi a ieşit afară ca să se joace cu ceilalţi copii, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Acelaşi lucru s-a petrecut şi a treia oară.

Nepoata sa, Iulia, povesteşte:

„Eram trei fraţi. La medic nu ne duseseră niciodată. Nu ştiam nici de medicamente, nici de doctori. Bunicul nostru, Părintele Vasilie, era medicul. Rugăciunea pe care o citea cu epitrahilul îi tămăduia pe toţi bolnavii. Stăruia în rugăciune. Oriunde îl chemau, el mergea îndată, chiar dacă ar fi fost zăpada de doi metri. Citea rugăciuni până se tămăduia bolnavul. Veneau bolnavi şi din satele dimprejur ca să le citească rugăciuni”.

În anul 1974, la sărbătoarea Proorocului Ilie, turcii au atacat Cipru, iar tinerii din sat au fost înrolaţi. Cei trei fii ai Părintelui Vasilie aşteptau să fie înrolaţi şi ei şi de aceea s-au gândit să aducă câţiva baloţi de trifoi şi de paie, pentru ca femeile să aibă cu ce hrăni animalele în lipsa lor. Odată, în timp ce Părintele Vasilie liturghisea, a ajuns vestea că fiii săi au căzut cu tractorul într-o râpă şi că tractorul s-a rostogolit de mai multe ori. Atunci toţi cei din biserică au ieşit afară şi nimeni nu a mai stat să ia anaforă. Cu toţii murmurau:

Dar ce fel de tată este acesta care nu iese afară să vadă ce au păţit copiii lui?

Cu toţii aşteptau să-i găsească morţi, dar nimeni dintre ei nu a păţit nimic, ci numai unul s-a zgâriat la mijloc şi i s-a fisurat o coastă.

Părintele Vasilie a rămas liniştit şi s-a rugat, şi a ieşit din biserică numai după ce a consumat Sfintele Taine. Atunci o oarecare femeie l-a întrebat:

Părinte, s-ar fi prăpădit biserica, dacă ai fi ieşit ca să vezi ce au păţit copii tăi?

Însă Părintele i-a răspuns:

Bine că am fost în biserică, căci dacă aş fi fost afară, adevărat îţi spun, toţi trei ar fi murit.

Nepoata sa, Iulia, povesteşte:

„Pe când aveam un an, mi-au ieşit nişte bube, mai întâi pe cap, iar apoi pe tot trupul. Eu, desigur, nu-mi aduc aminte nimic, dar mi-au povestit toate acestea bunicul (Părintele Vasilie) şi tatăl meu.

Bubele făceau puroi şi până la vârsta de un an şi jumătate nu mi-a crescut păr pe cap, nici măcar gene nu aveam. Bunicul meu mi-a citit nişte rugăciuni, dar părinţii voiau să mă ducă şi la medic. Şi astfel, m-au dus la doctori, dar tămăduire n-am aflat. Medicii, când m-au văzut, au spus:

Copilul va muri.

Aveam o mâncărime puternică şi de aceea mă scărpinam mereu în cap. Mai am şi acum semn la ceafă.

Într-o dimineaţă, în timp ce bunica aprindea soba, iar bunicul citea rugăciuni înaintea icoanelor, tatăl meu a adormit şi l-a văzut în vis pe Sfântul Gheorghe, călare pe cal, zicându-i: «Oriunde vei merge, fiica ta nu va afla tămăduire, fiindcă leacul este la mine. Să vii să-mi aprinzi candela, ca să văd puţină lumină. Îi voi lăsa doar un semn, ca să-şi aducă aminte de mine întotdeauna».

Bunicul, când a auzit visul tatălui meu, m-a dus îndată în biserică şi a săvârşit Sfânta Liturghie. Timp de trei zile am fost înfăşurată întrun cearşaf, încât nu puteam nici să mă mişc, nici să plâng, ci numai dormeam. Unele rude, care mă vedeau astfel, spuneau:

A murit… Îngropaţi-o!

Bunicul însă spunea:

Lăsaţi-o, ca să se împlinească cu ea cele spuse de Sfântul Gheorghe!

Când mi-au scos cearşaful, trupul meu era cu desăvârşire curat; toate bubele dispăruseră. Doar o singură bubă rămăsese la ceafă. Încet-încet a început să-mi crească şi părul”.

Odată l-au chemat pe Părintele Vasilie într-un sat ca să citească exorcisme unui băiat demonizat. Timp de patruzeci de zile a mers în fiecare seară în acel sat, călare pe un măgăruş. Intra în biserică la ora 10 seara şi până la ora 3 dimineaţa citea rugăciuni fără întrerupere. Apoi se odihnea două-trei ore, iar odată cu răsăritul soarelui se întorcea acasă. După o vreme, pe când demonizatul părea că s-a mai însănătoşit, întro bună zi a scăpat din mâinile părinţilor care îl ţineau, a smuls cartea din mâinile Părintelui Vasilie şi a aruncat-o la intrarea bisericii. Demonizatul alerga prin biserică, striga şi mugea de aceea i se şi citeau rugăciunile noaptea, fiindcă ziua s-ar fi îngrozit lumea când auzea urletele lui. Părintele Vasilie însă continua să citească netulburat exorcismele, stând în picioare nemişcat, de parcă ar fi ţinut cartea în mâini, vreme de o oră. Apoi demonizatul s-a dus singur şi a luat cartea şi a pus-o în mâinile preotului. În felul acesta a continuat să citească din Molitfelnic.

După patruzeci de zile tânărul s-a vindecat cu desăvârşire, spre slava lui Dumnezeu, iar acum trăieşte în sat şi şi-a întemeiat şi familie.

Altădată, Părintele Vasilie s-a întors acasă după citirea exorcismelor, şi-a lăsat măgăruşul şi a pornit spre biserică ca să facă Utrenia. Atunci fiul său l-a mustrat, din dragoste, pe tatăl său, zicându-i:

Tată, abia ai venit. Stai puţin şi te odihneşte!

Atunci Părintele i-a răspuns liniştit:

Voi sunteţi agricultori şi trebuie să mergeţi la câmp, la munca voastră. Eu sunt preot şi trebuie să merg la biserică. Nu vă îngrijiţi de mine! De vreme ce m-am făcut preot, trebuie să-mi îndeplinesc îndatoririle preoţeşti. Pe mine aceasta mă odihneşte.

Aceste ultime cuvinte le spunea adeseori.

Încă de la naştere Părintele Vasilie a avut deasupra sprâncenei stângi o bubă care semăna cu o floare. Această bubă s-a mărit din pricină că apăsa mereu pe ea culionul. Ceilalţi îi spuneau să facă operaţie plastică, dar el nu voia. Mai târziu a început să aibă nişte dureri insuportabile, dar niciodată nu s-a plâns, nici nu arăta vreodată că suferă. Doar pe Maica Domnului o chema în ajutor. Starea lui se înrăutăţea tot mai mult. Această bubă i-a mâncat toată pielea şi pleoapa, ajungând să nu mai poată închide ochiul. Abia când a început să-i curgă sângele – aceasta nu o voia, fiindcă liturghisea în fiecare zi – a primit să facă operaţie plastică la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani şi pentru trei-patru ani s-a simţit bine. Apoi însă rana a înaintat spre ochi şi a zăcut la pat cu temperatură mare cinci luni de zile. Îl îngrijea nepoata sa, Iulia, pe care o iubea şi pe care o numea „buna mea infirmieră”. Adeseori îi spunea:

Buna mea infirmieră, Maica Domnului să te ocrotească.

Oricât de bolnav ar fi fost, nu îşi lăsa niciodată rugăciunile. Odată, pe când avea 40° temperatură, a mers şi a citit o rugăciune nurorii sale care se afla întro cameră alăturată, căci îşi zicea: „Poate nu voi mai putea să mai citesc. Mai bine să citesc acum, fiindcă pe ea o socotesc mai presus decât fiica mea”. Apoi s-a dus şi s-a întins pe pat, după care a căzut în afazie şi a rămas în această stare până la adormirea sa, fără să mai poată avea contact cu mediul înconjurător. Nepoata sa, Iulia, îl striga:

Bunicule, bunicule! dar el nu auzea.

Tot ea povesteşte despre fericita sa adormire:

„Seara târziu s-a sculat şi a dat binecuvântare pentru începerea slujbei şi s-a rugat până dimineaţă. Dimineaţă însă, când am văzut că eu îi vorbeam, iar el nu-mi răspundea, am pus înaintea lui icoana Sfântului Atanasie şi iam spus:

Bine, mie nu-mi vorbeşti şi-ţi închizi ochii, dar acestui Sfânt, căruia i-ai liturghisit, nici lui nu îi vorbeşti?

Atunci şi-a deschis ochii, şi-a făcut cruce şi a sărutat icoana spunând:

Da, îl cunosc… Este Sfântul Atanasie.

Apoi s-a întins iarăşi, fără să mai audă sau să înţeleagă ceva. După puţin, când i-am pus înainte icoana Maicii Domnului, s-a ridicat şi a sărutat-o. O privea şi lacrimile îi curgeau din ochi. Apoi a adormit pentru totdeauna. Pe atunci aveam douăzeci de ani. Aşa cum eram singură, deodată am văzut Cerul deschizându-se – era ora 5 dimineaţa – şi o lumină pogorându-se peste bătrân şi luminându-l. În acea lumină vedeam Îngeri care zburau şi psalmodiau. Mi s-a părut că acea lumină a luat ceva de la bătrân, iar apoi a dispărut. Odată cu ea au plecat şi Îngerii şi au încetat şi psalmodiile”.

Era 6 decembrie 1982, praznicul Sfântului Nicolae. Părintele Vasilie avea o evlavie deosebită la Sfântul Nicolae şi de aceea îi cânta adeseori troparul. În această zi Dumnezeu l-a chemat lângă El ca să slujească la Jertfelnicul cel ceresc împreună cu Sfinţii şi cu Îngerii, lângă Stăpânul Hristos, pe Care atât de mult L-a iubit şi Căruia cu credinţă şi cu deplină dăruire I-a slujit, slăvind astfel Numele Lui. Binecuvântarea lui să ne însoţească mereu. Amin.

Veşnică să fie şi pomenirea celei mai credincioase slujitoare a sa, a paraclisierei Elena. Aceasta făcea prescurile, aprindea candelele, ieşea cu sfeşnicele, tăia anafora, îl ajuta în toate. Oricât de departe ar fi mers Părintele Vasilie, ca să slujească la vreo bisericuţă din afara satului, ea îl urma mergând pe jos. Cei din sat o credeau neroadă şi o numeau „Baba Leana neroada”, dar ea era foarte înţeleaptă. Mai târziu, când a fost dezgropată după adormirea ei, au văzut că oasele ei erau legate între ele, culoarea lor era galben-deschis şi răspândeau bună mireasmă. Femeile care se aflau acolo se bănuiau una pe alta, crezând că una dintre ele a pus nişte arome, dar apoi au înţeles că buna-mireasmă venea de la osemintele „Babei Leana neroada”. Aceasta au observat-o şi alţii, căci la fiecare dezgropare care se face în sat obişnuiesc să meargă toţi sătenii.

 

Fragment din cartea Ieromonahului Eftimie Athonitul, Asceţi în lume, vol. I, publicată la Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos.

Asceţi în lume. Părintele Vasilie Trombukis

Asceți în lume Sfinţenia preoţilor de mir