Când încetează dialogul în familie, atunci să ne temem ‒ dragostea să nu subjuge, să nu înece, să nu reducă la tăcere
Să dedicăm destul timp copiilor noștri, să discutăm, să glumim împreună cu ei, să dezvoltăm un dialog. Când încetează dialogul, atunci să ne temem! Pentru a exista comunicare, este nevoie neapărat de dragoste, răbdare, timp, înțelegere deplină, atitudine binevoitoare. Dacă un copil se teme și se tot gândește cum va face față tatălui ‒ judecător obiectiv, imparțial ‒, sau mamei ‒ severă și stranie ‒, atunci el se va închide înlăuntrul său, va încerca să-și rezolve problema apelând la prietenii săi, care nu sunt întotdeauna cei mai buni sfătuitori.
Dacă nu avem această bună comunicare cu copiii noștri și nu le acordăm confortul de a ne destăinui secretele lor, luptele lor interioare, gândurile, planurile și visurile lor, este ca și cum le-am tăia aripile și i-am închide într-o colivie. Pe copii trebuie să-i și ascultăm. Copiii nu sunt doar pentru a-i învăța, spune Dostoievski, ci să învățăm noi de la aceștia în primul rând inocența, spontaneitatea, entuziasmul. Nu vrem să-i facem imitații fidele, exacte ale sinelui nostru, să-i facem ceea ce nu am putut să devenim noi. Copiii nu trebuie să devină o prelungire a eului nostru. Să-i ajutăm în vocația lor. Să ni-i încredințăm, să le punem temelii bune. În principiu, în vederea educației religioase sănătoase, și nu a habotniciei și a fanatismului.
Să nu-i constrângem, să nu-i forțăm în mod autoritar și amenințător, pentru că mai devreme sau mai târziu vor reacționa.
Părinții care nu se înțeleg între ei rănesc foarte mult sufletele copiilor. Și mai ales divorțurile îi afectează pe copii. Aceștia devin triști, nervoși, dezordonați, neascultători, au dificultăți de învățare la școală. Copilul se rușinează, plânge, se întristează, se mânie când nu-i vede pe părinții săi că se împacă.
Educația religioasă corectă de la o vârstă fragedă are o mare însemnătate. Biserica trebuie să se prezinte ca o casă a Cerescului nostru Tată, și nu ca o casă străină, îndepărtată, mare și stranie. Să explicăm copiilor noștri ce așteaptă Biserica de la noi. Care este scopul și sensul vieții. De ce a venit Iisus Hristos pe pământ, de ce S-a născut, a învățat, a tămăduit, S-a răstignit, a înviat și S-a înălțat la Ceruri? Încât de mici, copiii să simtă cu zel și emoție dorul după bunătate, virtute, bine, sfințenie și mântuire.
Protecția exagerată este rău făcătoare, dar și indiferența. Nu-i vom avea pe copii înlănțuiți, înspăimântați și urmăriți. Vom respecta libertatea lor. Nu-i vom urmări în mod exagerat, nu-i vom trata cu suspiciune, nu-i vom vedea ca ființe teleghidate și neghioabe. Spune un părinte contemporan: „Marea îngrijorare ne face să fim foarte severi. Ne face să fim foarte aspri și de multe ori de neînduplecat și de neîndurat în unele lucruri. Trebuie, iubiții mei, să înțelegem că acești copii contemporani nu au putere să suporte severitatea ce ați îndurat-o voi, cei din vechime. Ci trebuie, prin dialog și prin convingeri, să le spunem ce este bine și, mai apoi, prin rugăciune, să completăm nevoile lor. De aceea, nu vă neliniștiți. Voi să vă rugați pentru copiii voștri și să nu aveți stres” (Arhimandritul Efrem Vatopedinul). Cred că noi nu am iubit foarte mult rugăciunea, nu am crezut puternic în tăria ei. Considerăm mai capabile cuvintele noastre, decât inspirația divină. Ne încredem în sinele nostru, mai mult decât în Dumnezeu. Copiii unei familii, care oricând s-ar întoarce seara târziu, ar găsi-o pe mama lor îngenunchiată în fața icoanelor, s-ar gândi ca data viitoare să nu mai întârzie, pentru a nu mai întârzia îngenunchierea mamei lor.
O văduvă, mamă a doi copii, săracă, care curăța scări pentru a trăi, scria bătrânului Paisie Aghioritul: „Gheronda, să te rogi pentru mine, pentru că mă rog doar șase ore pe zi!”. Cu siguranță spunea rugăciunea lui Iisus.
Vreți să fiu sincer cu voi? Sau vreți să vă lingușesc și să vă mint? Cred că doar adevărul, cu dragoste desigur, dă libertate și odihnește. Nu nu temem de copii. Nu ne panicăm cu prima lor problemă, nu ne pierdem calmul, nu ne enervăm, nu ne mâniem și nu țipăm. Să vedem cu limpezime și cu realitate lucrurile. Poate problema copilului nostru ne ofensează egoismul nostru? Poate am construit o frumoasă aparență, care avea în interiorul ei elemente de fariseism și ipocrizie, o smerenie condamnabilă, și o visătoare și nu adevărată imagine?
Era odată o mamă și se neliniștea mult pentru împotrivirea copilului ei care se afla în perioada adolescenței. Se neliniștea pentru numele lor bun, ce va spune societatea care îi considera „oameni respectabili”, ce va spune lumea ce îi știa de oameni buni. A mers așadar la Sfântul Părinte Porfirie să se plângă despre situația copilului ei. Mă tem că mai mult se neliniștea pentru prestigiul ei, pentru bunul ei nume, pentru ce va zice acum lumea, în loc de micul martiriu al copilului ei. Aștepta acum și de la gheronda să-i spună cât de bună era ea și cât de rău era fiul ei. Părintele însă a înțeles foarte bine ce se întâmpla și i-a spus:
‒ Ia să văd genunchii tăi… Cu alte cuvinte, pentru problema copilului tău ai făcut rugăciune, te-ai bazat pe ajutorul lui Dumnezeu, te-ai smerit, te-ai plecat în fața Lui?
Nu-i constrângeți prea mult pe copii, nu le cereți lucruri exagerate și de neîndeplinit, nu creați un climat de nesuferit în casă, o evlavie nesănătoasă ce înăbușă și nu adună tinerii în casă. Părinții ideali cedează, chiar sunt îngăduitori, își cer și iertare dacă e nevoie vreodată. Copilul are nevoie și înțelege încrederea ce i-o veți arăta, dragostea ce-i va respecta libertatea lui. Dragostea să nu subjuge, să nu înece, să nu reducă la tăcere și să nu îndepărteze șansa copilului de a-și spune și părerea lui, obiecția lui, îndoiala lui. Să fim pregătiți să le ascultăm pe toate cu înțelegere deplină.
Monahul Moise Aghioritul
Sursa: doxologia.ro
