ÎN OCHII LUI HRISTOS, ZAHEU A VĂZUT NEPRIHĂNIREA ÎN CARE EL TREBUIA SĂ UMBLE ȘI NU UMBLA
Evanghelia din Duminica a 32-a după Rusalii ne pune înainte întâmplarea extraordinară cu Zaheu vameşul care în oraşul Ierihon L-a întâmpinat pe Hristos, L-a întâlnit pe Mesia şi s-a convertit la credinţa în El (Luca 19, 1-10). Dar nu numai Zaheu, ci şi toată casa lui, aşa cum ne spune textul Evangheliei. Ierihonul reprezintă cea mai decăzută stare a umanităţii, pentru că oraşul acesta se află în cel mai jos loc ca localitate de pe faţa pământului, la minus 258 m sub nivelul mării; şi acolo va coborî Hristos. De la Ierusalim, din ţinuturile muntoase, a coborât până în cel mai de jos loc al pământului, vrând să ne arate prin aceasta că El, Hristos Domnul din cer a venit până în cele mai de jos ale pământului, până la cea mai decăzută stare omenească, pentru ca pe noi oamenii să ne ridice din căderea noastră, din neputinţa noastră, oricât de mare şi adâncă ar fi ea, să ne ridice, să ne restaureze, să ne reaşeze în normalitate, să ne facă fii ai lui Dumnezeu.
Iată-L pe Mântuitorul coborând la Ierihon. Sigur, în drumul spre Ierihon a avut loc, la intrarea în cetate, minunea vindecării unui orb, şi vestea aceasta s-a dus repede în cetate. Zaheu era mai mare peste vameşi, deci un om foarte urât de poporul său, de neamul său. Fiind evreu, se pusese în slujba stăpânirii romane, pentru că împărăţia romană era în vremea aceea stăpână peste Ţara Sfântă, peste poporul lui Israel. Romanii alegeau dintre evrei oameni pe care-i făceau vameşi, adică cei care strângeau dările pentru împărăţie, pentru Roma, şi aceştia sigur aveau foloase de pe urma acestei munci pe care o făceau. Dar cei cărora ei le smulgeau birurile îi urau foarte tare, pentru că i-au trădat, pentru că s-au pus în slujba stăpânirii cotropitoare, a romanilor. De aceea vameşii erau foarte urâţi de către oamenii locului, deşi erau din mijlocul lor, dar tocmai pentru această misiune la care ei s-au angajat erau foarte urâţi de concetăţeni. Ei bine, printre aceştia, erau unii care erau şefi peste vameşi, mai mari peste vameşi şi unul ca acesta era Zaheu. El era mai marele vameşilor din Ierihon. Om foarte rău prin misiunea pe care şi-o asumase, om care a asuprit pe foarte mulţi, om care a luat peste măsură de la vecinii săi, de la rudele sale, de la oamenii din Ierihon, mai mult decât se cuvenea, deci avea putere şi nimeni nu se putea opune vameşilor, pentru că aceia erau oamenii stăpânirii romane. Şi totuşi, acest vameş avea în străfundurile inimii lui o scânteie care îl frământa, îl ardea, era ceva ce-l punea în mişcare să vadă pe acest Om, pe Iisus Hristos despre Care auzise că a făcut lucruri mari şi minunate. Auzise cum chiar la poarta cetăţii vindecase un om. Acum, iată-l ieşind din casa lui, mic fiind de statură, micimea aceasta sigur, poate însemna şi altceva decât mărimea fizică, poate însemna şi micimea lui sufletească, căci un om care asupreşte pe fraţii săi este mic, adică nu are valoare, nu are cinste, nu este preţuit, este mic de statură, această statură scurtă vrea să însemne mai mult decât un om scund de înălţime. Dar mulţimea fiind foarte numeroasă în jurul Mântuitorului şi gălăgioasă în acelaşi timp, uimită de ceea ce văzuse la Mântuitorul, Zaheu nu a putut să-L vadă pe Mântuitorul şi atunci s-a gândit să se suie într-un dud, într-un copac care era lângă drum şi de-acolo să-L observe pe Mântuitorul, ce fel de om este Acela despre Care auzise atâtea lucruri interesante. Şi trecând pe acolo, Mântuitorul l-a văzut şi i-a zis: „Zahee, dă-te jos, căci astăzi trebuie să intru în casa ta”. Ce cuvinte, ce uimire pe acest om. Nu i-a spus lui Mântuitorului cum îl cheamă, nu s-a anunţat că iată, vreau să Te văd, Iisuse! Ci el numai s-a urcat în dud şi L-a privit de departe. Dar Mântuitorul, Dumnezeu fiind, i-a cunoscut inima. Hristos i-a cunoscut simţirea lăuntrică şi i-a văzut inima zvârcolindu-se înăuntrul lui de dor de a-L vedea pe Mântuitorul. I-a zis pe nume, l-a cunoscut. El ne ştie numele, El ne ştie pe fiecare, chiar dacă zicem noi că nu ne cunoaşte nimeni. Poate oamenii nu ne cunosc, dar Hristos e Acela care ne cunoaşte pe fiecare.
Intrând în casa lui, nu ne spune Sfânta Evanghelie ce va fi vorbit şi cât va fi vorbit. Evanghelia ne relatează numai mărturia convertirii acestui om care a zis, stând în faţa Domnului: „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor” – ştia că a agonisit foarte mult din ce nu-i aparţinea, „şi dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” – deci dau înapoi de 4 ori celui căruia i-am luat pe nedrept ceva şi această mărturie a lui era dovada credinţei, a convertirii sale la credinţa în Hristos. Mântuitorul i-a zis: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia pentru că şi el este fiul lui Avraam“, şi el este moştenitor al făgăduinţei şi copil al familiei celei mari şi sfinte a lui Avraam; „pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.“ Iată, aşa se încheie Evanghelia, cu aceste cuvinte ale Mântuitorului.
Ce frumoasă convertire, ce exemplu măreţ pentru noi oamenii, din toate timpurile! Pentru noi cei de astăzi este această evanghelie a lui Zaheu, fiindcă el ne reprezintă pe noi, pe fiecare în parte. Noi toţi avem în suflet o scânteie care nu se stinge, oricâte păcate am face noi. Poate nimeni din cei de aici nu am ajuns aşa de ticăloşi ca şi Zaheu; poate nimeni din cei de aici nu suntem repudiaţi, respinşi de societate aşa cum a fost Zaheu; poate nimeni ditre noi nu a jefuit pe semenii noştri aşa de mult cum a jefuit Zaheu! Cu toate acestea, fiecare din noi îl avem pe el ca model, ca exemplu al dorinţei de a-L vedea pe Mântuitorul.
O tradiţie spune că după un timp cineva l-a întrebat pe Zaheu: „Ce te tot uitai în ochii Mântuitorului? Ce vedeai în ei?” Şi Zaheu le-a răspuns: „Am văzut în ochii Lui cum trebuie să fie Zaheu!” În ochii lui Hristos Zaheu a văzut lumina, neprihănirea în care el trebuia să umble şi nu umbla. Şi atunci această privire pe care a observat-o în ochii lui Iisus Hristos l-a copleşit pe Zaheu încât, coborând din dud, L-a primit în casa lui, L-a ascultat pe Mântuitorul şi a luat hotărârea salvatoare a vieţii lui, aceea de a-i deveni ucenic. Tradiţia spune că Zaheu a rămas credincios şi a suferit chiar şi moarte pentru Hristos la timpul său pentru că el n-a mai putut să spună altceva decât ceea ce a văzut în ochii lui Hristos şi ce-a auzit din gura Lui, intrând în casa sa.
Dragii mei, iată, această evanghelie ne pune şi pe noi pe gânduri, pe fiecare, ne face şi pe noi să ieşim din casele noastre ca să-L întâlnim pe Hristos, să ne urcăm mai presus de raţiunea mulţimii, mai presus decât poate mulţimea să ne încurce, să ne gândim adică mai mult decât gândeşte gloata, lumea aceasta despre Hristos, pentru ca să putem vedea pe Mântuitorul. În mijlocul acestei lumi care ne împiedică adeseori să-L vedem pe Domnul, în mijlocul acestei lumi Se află Hristos, în neputinţa acestei lumi Se află Mântuitorul, în slăbiciunile celor care ne înconjoară este amestecat Hristos. De aceea, ridicându-ne un pic mai pe sus cu mintea noastră, cu gândirea noastră de lucrurile vremelnice ale vieţii acesteia, putem să-L vedem pe Hristos în mijlocul tuturor celor care ne înconjoară.
Ce interesant, ce frumos, ce minunat să vezi pe Hristos între oameni, să vezi pe Hristos prezent în cei păcătoşi, în mijlocul celor răi pe care nu-i poţi suporta să poţi să-L vezi pe Hristos. Hristos întotdeauna umblă în mijlocul lumii, Hristos întotdeauna umblă printre oameni şi noi trebuie să-l zărim acolo. Nu putem face asta dacă suntem la nivelul raţiunii umane, dacă suntem la nivelul neputinţelor omeneşti, ci trebuie să ne ridicăm mai presus de aceştia cu gândirea noastră, cu inima noastră, cu privirea noastră. Apoi să coborâm între ei, între oameni ca să-L îmbrăţişăm pe Hristos. Îmbrăţişând pe semenii noştri, pe Hristos Îl îmbrăţişăm.
Evanghelia ne spune mai mult decât putem noi înţelege la prima citire, la prima auzire a cuvântului. Evanghelia ne spune despre comuniunea pe care noi o avem cu Hristos în mijlocul oamenilor, în mijlocul creaţiei în care El este prezent. Protestanţii socotesc că toţi oamenii sunt pierduţi. Că numai ei, pentru că au ieşit din mijlocul lumii, numai între ei este Hristos. Biserica Ortodoxă, Biserica noastră, Evanghelia, iată, ne învaţă că Hristos este pretutindeni şi mai ales în mijlocul mulţimii, numai că noi, ca să-L vedem trebuie să avem o privire îngerească, o privire nouă, să devenim noi înşine altfel de oameni şi atunci vom vedea pe Hristos acolo unde se află El, şi vom iubi pe semenii noştri, şi vom merge în mijlocul oamenilor, şi le vom spune tuturor oamenilor ce-am văzut noi în ochii lui Hristos, adică ceea ce trebuie să fim noi. Nu ceea ce suntem, ci ceea ce trebuie să fim. În oglindă uitându-te te vezi cum eşti tu. Oglinda Evangheliei, oglinda lui Hristos ne arată cum trebuie să fim, pentru că acolo ne vedem în faţa lui Hristos, Cuvântul întrupat care ni Se arată nouă în toată splendoarea frumuseţii Sale divine.
Să ne rugăm lui Dumnezeu aşa să-L căutăm pe Hristos: cu înţelegerea mai presus de raţiune, de mintea omenească, cu o înţelegere superioară, duhovnicească, creştinească cu adevărat. Şi atunci Dumnezeu ni Se va descoperi nouă, ca fiind împrejurul nostru, în toată creaţia de la cea mai frumoasă şi sensibilă floare până la cel mai cutremurător trăznet. Şi de la furtuna cea mai năpraznică, până la adierea cea mai uşoară de vânt; în toate Hristos ni Se dezvăluie în toată frumuseţea şi splendoarea puterii Sale divine. Şi atunci, noi, văzându-L, observându-L, dăm slavă lui Dumnezeu şi spunem: „Slavă Ţie, Doamne, pentru că ai venit la noi, pentru că ni Te-ai arătat nouă şi ne-ai învăţat cum trebuie să fim noi, dându-ne posibilitatea să ne pocăim, să ne schimbăm viaţa pentru ca să devenim ca şi Tine”, aşa precum Zaheu din evanghelia de astăzi care a devenit un alt om, un om nou, un fiu al lui Avraam cu adevărat.
Spune Mântuitorul: „Fiul Omului a venit să caute pe cel pierdut”, iar Sfântul Apostol Pavel se umileşte zicând că „dintre păcătoşi eu sunt cel dintâi!” Prin urmare aşa şi noi, rugându-ne, Îl vom întâlni pe Hristos Care coboară la starea noastră cea mai de jos în care suntem, în Ierihonul nostru, în familia noastră, în neputinţa noastră, în boala noastră, la păcatele noastre. Acolo vine Hristos la noi, pentru ca apoi să ne ridice de acolo la Ierusalim, în starea înaltă şi duhovnicească în care El ne va preda Evanghelia Sa şi ne va mântui pe Crucea de pe Golgota, locurile sfinte din Ierusalim, de pe munte, mult superioare Ierihonului din care ne-a scos Hristos şi din care l-a scos şi pe Zaheu. Amin!
Pr. Petru Roncea
sursa: potirulviisoarei.ro
