Comuniune Ortodoxa Plinirea vremii și ziua cea de pe urmă.

Plinirea vremii și ziua cea de pe urmă.

Frământări teologice legate de eshatologia Evangheliilor

Pr. Dr. Constantin Petrache

Partea I

Introducere

„Timpul constituie a patra coordonată a tainei lumii acesteia, în vreme ce celelalte trei coordonate corespund ideii de spațiu. În spațiu se mișcă lucrurile iar în timp suferă schimbarea, se nasc și suportă stricăciunea. Timpul face astfel spațiul lumii acesteia teatru tragic, din moment ce pe această scenă se descoperă existența (însușirea de a fi), chipul și frumusețea ei și în același timp toate acestea dispar. Înlăuntrul acestui teatru tragic al spațiului lumesc este încercată conștiința umană și rațiunea-logosul uman la toate nivelurile, fiindcă prin acestea (conștiință și rațiune) sunt conștientizate nașterea – apariția și moartea – dispariția ființelor și a frumuseții unice a acestora”.[1]

Iisus Hristos, ne încredințează Sfântul Evanghelist Ioan în textul său sacru, spulberă această așezare – definiție a timpului, anulând dispariția ființelor și salvând frumusețea și unicitatea lor. Aceasta este perspectiva eshatologică a timpului ce o întâlnim în cuvintele – logoi – lui Iisus în cele patru Evanghelii ale dumnezeieștii Scripturi. Eshatologia este cuvântul – învățătură despre sfârșituri, este cuvântul – învățătură despre timp, istorie, viitor și sfârșituri. Pentru creștini timpul și istoria încep odată cu crearea lumii dintru neființă întru ființă.

În ultimii ani întâlnim din ce în ce mai mult desbateri și studii despre traseul lumii acesteia, despre traseul geofizic al planetei, despre crizele sociale și economice ale societății, despre drumul în general ce îl urmează umanitatea. În cele mai multe cazuri elementele negative ne copleșesc mai ales combinate cu teorii legate de un sfârșit inevitabil.

Cei ce avem, însă, credință în Dumnezeul iubirii și al speranței, ar trebui să avem răspuns la aceste neliniști mondiale, răspunsuri ce s-ar identifica cu o atitudine de viață. Din păcate, creștinătatea contemporană, deosebit de obosită nu poate acorda lumii, cel puțin în prezent, acest tip de răspuns. Trebuie de asemenea să acceptăm și faptul că suntem încordați și deseori terorizați când discutăm aceste probleme.

Privind cu atenție în viața Bisericii primare, putem vedea că și primii creștini dezbăteau aceste probleme legate de sfârșitul lumii acesteia. Însă nu erau nicidecum terorizați, ci plini de bucurie, având dorința fierbinte de a vedea cât mai repede preadulcele chip al Mântuitorului. Apostolii ca păstori responsabili au fost nevoiți să-i liniștească pe creștini și să le explice că Biserica are un drum și o misiune concretă în istorie. Are un traseu special numit eshatologic, adică trăind taina credinței Biserica înaintează spre eshata (evenimentele legate de sfârșituri) iar acest traseu este marcat în istorie și în lume, având misiunea de a sfinți prin prezența ei lumea.

Ne întrebăm, însă, a obosit astăzi omenirea și-și dorește un sfârșit oricum?

Cuvântul profetic și lucrarea profetică a Bisericii nu este să facă „descoperiri” ieftine nici să ghicească viitorul nici să compună teorii despre sfârșit, ci lucrarea sa este de a trăi voia dumnezeiască în prezent.

Sfinții evangheliști exprimă această voie divină și ne pun la dispoziție cele necesare pentru a înțelege și a trăi voia lui Dumnezeu. Prezintă timpul- vremea eshatologică a Legământului celui Nou ca fiind plinirea vremii Legământului celui Vechi. De pildă avem îndemnul Sfântului Apostol Pavel ce interpretează un pasaj al proorocului Isaia ca fiind plinirea vremii mântuirii personale a fiecărui credincios prin comuniunea Harului Duhului Sfânt: „Fiind, dar, împreună lucrători cu Hristos, vă îndemn să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu,(2) Căci zice: La vreme potrivită te-am ascultat și în ziua mântuirii te-am ajutat. iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii, (3) Nedând nici o sminteală întru nimic, ca să nu fie slujirea noastră defăimată”.[2]