Sf. Maxim Mărturisitorul sau cum taie un Sinod o mână şi o limbă
Prezenţa unui cuvânt de apărare a adevărului de credinţă în mijlocul altora rostite cu prea multă iubire, de teamă să nu nemulţumească pe cineva dintre ascultători, produce adeseori un fel de tulburare duhovnicească. Mi-aduc aminte de o astfel de reacţie, când cineva dintre ascultători asemăna pe apărătorul adevărului de credinţă cu paznicii arabi de la Sfântul Mormânt care, deşi în fiecare an văd Sfânta Lumină, totuşi nu se convertesc la creştinism. Asemănarea, desigur forţată, provenea dintr-un suflet care reprezenta o secţiune de ascultători pentru care în mijlocul unei stări de confuzie spirituală, o punere la punct în favoarea Adevărului este inoportună, ba chiar incomodă.
Istoria ne arată însă că în mijlocul scandalurilor şi a schismelor prin care diavolul lupta împotriva Bisericii, Providenţa întotdeauna ridica apărători ai credinţei care, prin statornicia şi frumuseţea spirituală a vieţii lor, se opuneau torentului sectar şi încercau să repare pierderile pe care Biserica le suferea de pe urma celor care amestecau laşitatea lor cu apostazia.
Vorbim acum despre Sfântul Maxim Mărturisitorul, pomenit în 13 august. Mărturisirea lui s-a constituit într-un adversar puternic al monotelismului, o erezie ce se plimba pe aleile Bisericii în secolele VI-VII. După nemulţumirea cârtitorului nostru, era şi el un fel de paznic al Sfântului Mormânt. Dar ce paznic grozav era! „Foc arzător te-ai arătat, fericite, asupra eresurilor; pentru că cu râvna Duhului pe acestea ca pe o trestie le-ai mistuit“ (Cântarea I, stihira 2), pentru că „ieşit-a din voinţă păgânească răutăcioasă învăţătura despre o singură voire în Hristos, dar a fost mustrată, părinte, cu cuvintele tale“ (Cântarea I, Slavă…).
Viaţa Sfântului Maxim o putem afla din Vieţile Sfinţilor. El a trăit între anii 580 şi 662. Ceea ce este foarte important pentru noi este verticalitatea sa în faţa episcopului Teodosie, unul venit la el să-l convingă să accepte Tiposul, un fel de mărturisire de credinţă, falsă desigur, pe care o susţinea împăratul şi patriarhul de atunci al Constantinopolului. În urma discuţiilor, Sfântul Maxim reuşi să-l convingă pe Teodosie episcopul de adevărata credinţă. Teodosie era împreună cu nişte comisari şi cu toţii au concluzionat că Tiposul era primejdios. Au plâns împreună de bucurie, apoi au îngenuncheat, mulţumind lui Dumnezeu şi sărutând Evanghelia, Crucea şi icoanele Domnului Hristos şi pe a Maicii Sfinte, ca jurământ pentru păstrarea celor ce s-au zis.
Ajungând însă în mijlocul celorlalţi ai lui, Teodosie s-a răzgândit. Ce uşor poate omul să se întoarcă de la o promisiune făcută pe Cruce şi Evanghelie! N-am trăit şi noi, oare, o astfel de durere!? Maxim a fost chemat şi rugat de acelaşi Teodosie să calce peste făgăduinţa semnată cu sărutul gurii lor.
– Stăpâne, zise Maxim lui Teodosie, cunoşti înţelegerea dintre noi, făcută pe Evanghelie, Cruce, icoana Domnului Hristos şi a Sfintei Fecioare.
– Ce voieşti să fac, răspunse Teodosie, plecând capul şi cu tonul unui om care caută să fie plăcut; ce era să fac, dacă împăratul este de altă părere?
– De ce, dar, ai pus mâna pe Evanghelie, zise Maxim? Cât despre mine, declar că nimic în lume nu mă va sili să fac ceea ce ceri de la mine. Oare, aş putea eu suferi mustrările conştiinţei şi ce aş răspunde lui Dumnezeu, dacă m-aş lepăda de credinţă pentru lucruri lumeşti?“ (Vieţile Sfinţilor, 1898, p 564)
S-a mâniat Teodosie cu toţi ai lui şi au năvălit asupra Sfântului, lovindu-l, scuipându-l şi smulgându-i barba. Într-o vreme, episcopul şi-a dat seama că nu era în dreptul său să batjocorească pe Sfântul Maxim şi plecară cu toţii, concluzionând că Sfântul are drac.
Curând Maxim fu adus în faţa unui sinod de monoteliţi care-l anatematiză, ordonând prefectului să-l bată şi să-i smulgă limba, care a fost instrumentul blasfemiilor, după mintea lor, şi să-i taie mâna dreaptă cu care a scris blasfemiile. Apoi să-l poarte prin oraş, spre ruşinare şi să-l exileze, spre a-şi plăti păcatele cu lacrimi. O stihiră a Cântării a 9-a îl mângâie, lăudându-i bărbăţia: „Tăiatu-s-a mâna ta, dar prin deget dumnezeiesc scrie credinţa cea drept-credincioasă în inimi, ca printr-un condei şi cerneală, cu limba tăiată şi cu cuviosul tău sânge, preafericite“. Sinaxarul din Minei aminteşte că, după tăierea limbii, i s-a făcut cu minune dumnezeiască limbă la loc şi a vorbit curat cât a trăit, adormind la bătrâneţe în surghiun.
Mai târziu, ca o reparaţie morală a fărădelegii Sinodului din vremea sa, moaştele sale au fost dezgropate şi aduse la Constantinopol, acolo unde se cuvenea să fie cinstite de Biserică.
În încheiere, doar trei reflecţii filocalice ale Sfântului Maxim Mărturisitorul:
„Toată nevoinţa (asceza) care nu are iubire e străină de Dumnezeu“.
„Nu primi bârfeală împotriva Părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el, ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii. Închide gura celui care bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela; pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare, iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui“
„Încă nu a dobândit dragostea desăvârşită cel ce nu dispreţuieşte slava şi ocara, bogăţia şi sărăcia, plăcerea şi întristarea. Ba dragostea desăvârşită nu le dispreţuieşte numai pe acestea, ci şi însăşi viaţa vremelnică şi moartea.“ (Filocalia II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 48, 70, 72).
Pentru rugăciunile Sfântului Maxim, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Preot Petru RONCEA
