Sfaturi către monahi (X). Discernământul
Asceza făcută cu discernământ împreună cu smerenia şi dragostea sfinţesc pe om foarte repede, chiar şi cu mai puţină osteneală trupească.
Cu cât înaintează cineva în viaţa duhovnicească cercetându-se pe sine însuşi, cu atât mai mult i se deschid ochii sufletului său şi desluşeşte mai bine greşelile sale şi multele binefaceri ale lui Dumnezeu. În felul acesta omul se smereşte şi se zdrobeşte lăuntric, atrăgând în mod firesc harul lui Dumnezeu, iluminarea dumnezeiască, prin venirea căreia omul dobândeşte mai mult discernământ.
Pe cel foarte sensibil şi mărinimos Dumnezeu nu‑l ajută să-şi cunoască de la început nici păcătoşenia sa, nici multele Sale binefaceri, ca să nu deznădăjduiască, ci i le descoperă pe acestea cu cât înaintează şi se întăreşte duhovniceşte. De asemenea, pe omul care are mândrie nu îl ajută să-şi taie patimile, ca să nu devină şi mai mândru. Când se va scârbi omul de sine însuşi din pricina nenumăratelor sale căderi şi-şi va cunoaşte slăbiciunea sa şi se va smeri, atunci se va apropia harul lui Dumnezeu de el şi îl va ajuta să urce treptele duhovniceşti câte două.
De aceea nu trebuie să cântărim sfinţenia semenilor noştri cu cântar omenesc, deoarece numai Dumnezeu cunoaşte cele ascunse ale oamenilor, ca un Cunoscător al inimilor.
Ceea ce va înduioşa mai mult pe Dumnezeu în Ziua Judecăţii va fi lucrarea ce a făcut-o fiecare din noi pentru omorârea omului său celui vechi.
Mai mare valoare are cel care a dobândit virtuţi prin nevoinţă decât cel care s-a născut cu virtuţi şi care va trebui să le dubleze ca să audă: „Bine, slugă bună…”[1]
În mod firesc toţi oamenii au câte puţin discernământ, dar, din păcate, cei mai mulţi dintre noi nu îl folosim pentru noi înşine, ci pentru semenii noştri (ca să nu… se evidenţieze) şi astfel îl întinăm cu judecata, osândirea şi pretenţia ca ceilalţi să se îndrepte. În timp ce ar trebui să avem pretenţii numai de la noi înşine, cei care nu ne hotărâm să ne nevoim cu râvnă, să ne tăiem patimile şi să se slobozească sufletul nostru ca să zboare la Dumnezeu.
Cei care nu se hotărăsc să înceapă nevoinţa cu mărime de suflet, ci îşi petrec viaţa fără să aibă un scop precis, mereu sunt ameţiţi şi bolnavi sufleteşte şi trupeşte, iar în cele din urmă netrebnicesc şi harismele pe care li le-a dat Dumnezeu, fapt pentru care li se va cere socoteală.
Omul inteligent şi cu discernământ pune în valoare pentru sporirea sa duhovnicească nu numai harismele pe care i le-a dat Bunul Dumnezeu şi binefacerile oamenilor, ci şi nedreptăţile şi dispreţuirile semenilor lui, pe care le atribuie răutăţii ucigaşului de oameni, de care îi pare rău pentru halul înfricoşător în care a ajuns, precum îi pare rău şi pentru halul în care a ajuns sufletul său şi cere mila lui Dumnezeu.
Pentru a curăţi solzii de pe ochii sufletului nostru şi a vedea curat, mult ajută prihănirea de sine şi judecata de sine.
Cei sensibili va trebui să fie foarte atenţi la prihănirea de sine, pentru că vicleanul va încerca să-i aducă la deznădejde (prin sensibilitate exagerată). Prihănirea de sine va trebui să fie însoţită totdeauna de nădejdea în Dumnezeu. Dacă şi în cazul acesta va simţi cineva nelinişte, va trebui să înţeleagă că aghiuţă şi-a băgat coada sa.
Când cineva suferă mult pentru păcătoşenia sa sau pentru nerecunoştinţa sa faţă de Dumnezeu, dar nădăjduieşte mult în El, va primi multă mângâiere dumnezeiască. Nu trebuie să deznădăjduim atunci când ne nevoim şi nu vedem nici o sporire, ci o continuă stare pe loc. Noi, oamenii, cu puterile noastre omeneşti, nu facem decât zerouri, cu toate că unul face mai mult, iar altul mai puţin. Dar văzând Hristos mica noastră străduinţă omenească, pune la început unitatea potrivită cu străduinţa şi astfel zerourile noastre capătă valoare şi vedem puţină sporire. De aceea nu trebuie să deznădăjduim, ci să nădăjduim în Dumnezeu. Trebuie să deznădăjduim numai de „eul” nostru şi să ne străduim, pe cât putem, să-l zdrobim cât mai repede înainte de a ne zdrobi el pe noi. Cei care se nevoiesc în mod egoist cu posturi, privegheri etc. se chinuiesc fără folos duhovnicesc, deoarece lovesc aerul[2] şi nu pe draci. În loc să izgonească ispitele, primesc mai multe şi firesc este apoi să întâlnească multă greutate în nevoinţa lor simţind că se îneacă de nelinişte. Pe când inima celor care se nevoiesc mult, cu multă smerenie şi nădejde la Dumnezeu se bucură, iar sufletul lor se întraripează.
Fiecare faptă sau virtute a noastră are nevoie de smerenie, dragoste şi discernământ, care este sarea virtuţilor. De aceea şi Hristos ne spune în Evanghelie: „Orice jertfă va fi sărată cu sare”[3].
Este mai de preferat să mănânce cineva de două ori pe zi câte puţin şi să aibă mai multă smerenie şi stomac mai uşor, decât să mănânce o dată pe zi şi să-şi umfle stomacul cu multă mâncare, iar capul cu multă mândrie.
Discernământul ajută mult la câştigarea liniştii lăuntrice, iar aceasta ajută la rândul ei la asceză, deoarece hrăneşte sufletul şi trupul cu puteri mai mari decât cele rezultate din hrana materială. Pe când atunci când nu există linişte lăuntrică, chiar şi cele mai bune mâncăruri sunt otrăvite de multa fiere ce picură mereu vătămând astfel pe om atât sufleteşte, cât şi trupeşte.
Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.
