„NU-ŢI ESTE ÎNGĂDUIT!“
Era un obicei la romani de a nu condamna şi a nu executa pe nici un vinovat în ziua naşterii împăratului şi nici cu o altă ocazie de serbare publică ce se făcea în semn de veselie. Dimpotrivă, astfel de zile erau menite, deseori, pentru graţieri şi binefaceri. Despre un general roman, numit Flaminiu, se spune că a fost alungat din Senat de către cenzori pentru că a ordonat, la un ospăţ, să se taie capul unui criminal.
Istoria biblică are şi ea un caz. Calendarul îl aminteşte pe 29 august. Diferenţa constă în faptul că aici nu-i vorba de un general, ci de un rege: Irod Antipa al Iudeii; cel ucis n-a fost un criminal, ci chiar cel mai mare bărbat născut din femeie, unul în care se întrupase toată măreţia şi demnitatea fiinţei omeneşti: Ioan Botezătorul. Iar dacă generalul a fost alungat, aici regele a mai rămas pe tron patru ani, însă după aceea îşi găsi un sfârşit sumbru, în grea mizerie, împreună cu Irodiada, în exil, în Galia.
Eroul de tristă memorie a acestei istorii era personalitatea cea mai josnică sub raport moral dintre toţi fiii lui Irod cel Mare. De altfel, toţi au moştenit de la tatăl lor natura lui rea, vicleană şi desfrânată (vezi A. P. Lopuhin, Istoria biblică, tomul al V-lea, Ed. Tip. Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1946, pg 353-367). Se spune că niciodată n-au trăit între ei în prietenie familială, ci ţeseau mereu intrigi unii contra altora, silindu-se în tot chipul să păgubească pe ceilalţi cu clevetiri şi calomnii duse până la Roma. Între ei, Irod Antipa era cel mai ticălos. El târa pe fraţii săi cu intrigi înaintea romanilor pentru a le răpi cât mai multe posesiuni. Încerca, în acest scop, să câştige inima romanilor prin banchetele măreţe pe care le dădea, cheltuind foarte mult de pe spinarea poporului. În urma acestor ospeţe, el reuşise să cunoască luxul vieţii de la curtea romană şi multe taine intime care erau plăcute mai ales când le povestea femeilor.
Fratele său, Filip, îl primea însă cu plăcere deseori în casa lui. Irodiada, nevasta lui Filip, femeie ambiţioasă şi nu prea în vârstă – avea aproape 35 de ani – asculta cu plăcere istorisirile lui Irod. Acesta a reuşit s-o ameţească şi să-i trezească sentimente pătimaşe care le-au răsucit la amândoi capul şi, pentru ospitalitate, Irod Antipa plăti lui Filip în chipul cel mai ruşinos. Încheind legătura criminală, concubinii s‑au înţeles ca, în cel mai scurt timp, Irodiada să se despartă de Filip, iar Irod să alunge pe nevastă-sa, fiica prinţului arab, Areta. Astfel, în scurt timp, Irodiada, părăsindu-şi bărbatul, s-a mutat liniştită în palatul lui Irod Antipa, în Tiberiada.
Această afacere ruşinoasă a avut loc însă tocmai în locul şi timpul în care Sfântul Ioan Botezătorul îşi desfăşura activitatea sa. Poporul, apăsat de un jug îndoit, al romanilor şi al casei irodiene, nu avea curaj să-şi manifeste nemulţumirea şi reaua impresie pe care i-o făcuse această afacere ruşinoasă din casa regelui. Dar dacă poporului i se luase glasul, ca expresie a lui apăru marele prooroc Ioan. Cu mantia de păr de cămilă, el se duse la curtea regească unde Irod petrecea luna de miere cu Irodiada şi, lovind cu toiagul său pe pavajul de mozaic, rosti groaznicul cuvânt: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău!“ (Marcu 6, 18). O stihiră a Cântării a 4-a a Canonului Sfântului deschide drum înţelegerii a ceea ce a urmat: „Nu putea suferi Irod mustrările tale, slujitorule al lui Hristos, Preafericite Ioane. Pentru aceasta a pregătit împotriva ta nedreaptă ucidere, neruşinându-se de cinstea ta“. Ce a urmat cunoaştem din Sfintele Scripturi (Matei 14, 1-12; Marcu 6, 14-30), dar aici aducem câteva ziceri ale Vecerniei şi Utreniei din 29 august, adevărate mărgăritare ascunse în ţarina Bisericii Ortodoxe.
Ioan începea să fie incomod nu numai pentru Irod, dar şi pentru Pilat, care se temea de poporul ce alerga la Ioan şi‑l asculta, putând oricând, după părerea lui, să facă vreo răzmeriţă împotriva stăpânirii romane şi, mai cu seamă, pentru preoţii şi cărturarii din Ierusalim cărora proorocul pustiului le părea un învăţător ilegal al poporului.
Aşa a ajuns Ioan într-una din încăperile subterane ale castelului Maher. „Neputând să rabde iuţimea mustrărilor şi nici îndrăzneala cea pentru cinstea lui Dumnezeu, cel vinovat după Lege şi amestecat cu necurăţia desfătărilor, legându-l, a pus sub pază pe cel împreunat mai înainte de sfârşit cu cetele cele de sus, ca şi cum ar fi fost fără materie“ (stihira a treia a Cântării a 4-a). Aici el era nu numai privat de libertate, ci era supus şi la tot felul de torturi. Mântuitorul Însuşi avea să exclame cu privire la aceasta următoarele: „Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit (s. n.); aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei“ (Matei 17, 12). Cuvintele subliniate indică purtarea crudă la care era supus Ioan. Tot aşa aveau să se poarte, mai târziu, şi cu Iisus. Una dintre obişnuitele jigniri pentru arestaţi era scoaterea lor şi aducerea ca obiect de batjocură, precum odinioară au făcut cu Samson cel orb pe care-l expuneau la tot felul de jigniri şi glume în sărbători.
Ioan era însă neînfricat. Irod îl asculta uneori cu plăcere. Dar Irodiada, Izabela Noului Tastament, nu avea astâmpăr. Odată, la un astfel de ospăţ, i-a căzut Ioan în mână. Dar însuşi felul căderii a fost în afara obiceiului. În Răsărit nu se îngăduia femeilor să ia parte la ospăţul bărbaţilor. Dar pasiunea Irozilor era ca ospeţele luxoase, cele mai de familie, să se încheie cu un deosebit spectacol de dans. Intra o singură dansatoare, având faţa acoperită cu o mască, iar mâinile şi picioarele erau libere pentru a se putea mişca. Irodiada, contrar obiceiurilor, a găsit de cuviinţă ca pe însăşi fiica ei, Salomia, s-o introducă în sala banchetului şi s-o prezinte oaspeţilor.
„Legile călcând oarecând tiranul Irod amăgitorul, şi spre ospăţul pentru ziua naşterii sale întorcându-se, a pus pe fată să joace, plecând-o cu jurământ că va plini toată cererea ei. Iar ea, îndemnată fiind de învăţăturile maicii sale, a cerut pe tipsie capul Înainte-mergătorului“ (stihiră a Cântării a 8-a). Făgăduinţa a fost extrem de uşuratică pentru că fata putea să-i ceară chiar capul lui. Oricum, Irod putea să declare că făgăduinţa nu şi-a extins-o şi asupra vieţii oamenilor. Stihira a doua de la Doamne, strigat-am, îl acuză însă: „Jucat-a uceniţa a tot vicleanul diavol, şi a luat plată capul tău, Înainte-mergătorule. O ospăţ plin de sângiuiri! Mai bine ar fi fost de nu te-ai fi jurat, Iroade fără de lege, fiule al minciunii; iar de te-ai şi jurat, nu te‑ai jurat bine. Mai bine ar fi fost de ai fi minţit şi să dobândeşti viaţa, decât să te ţii de jurământ, şi să tai capul Înainte-mergătorului…“ Şi următoarea, la fel: „Nu ţi se cădea ţie, Iroade, pe văditorul desfrânării să-l osândeşti la moarte pentru pofta diavolească şi pentru înfierbântarea spre turbată desfrânare. Nu ţi se cădea ţie să dai cu greşeală femeii celei fără de lege, prea cinstit capul lui, pentru jurământul dat pentru un joc. O, cum ai îndrăznit a face o ucidere ca aceasta! Şi cum nu s-a ars spurcata jucătoare, aducându-l pe acesta pe tipsie în mijlocul ospăţului!…“
Mai era obiceiul la cei vechi să-şi bată joc de capul celui mort. Astfel, Marcu Antoniu porunci să pună capul lui Cicerone, abia tăiat, pe acea tribună de pe care răsunase cuvântările mustrătoare ale oratorului. Fericitul Ieronim ne transmite tradiţia că Irodiada, potolindu-şi sângeroasa răutate, împungea cu bolduri limba lui Ioan, răzbunându-se oarecum pentru mustrare (A. P. Lopuhin, op. cit., pg 363). Dar toate aceste fapte ale răzbunării erau zadarnice. Slava Luminândei îl arată pe Irod ca ucigător doar de trup, nu şi de mustrare: „Spurcatul Irod, ţie săditorului curăţiei, Botezătorule al Mântuitorului, capul ţi l-a tăiat cu vicleşug; iar mustrările limbii tale nicidecum n-a putut să le taie“. Într-adevăr, pentru nefericitul Irod, acest groaznic eveniment a devenit izvorul unor necontenite mustrări de conştiinţă. Auzind de propovăduirea Domnului, el socoti cu groază dacă nu cumva Ioan a înviat din morţi ca să se răzbune pe dânsul. De aceea el ar fi dorit să-L vadă pe Hristos ca să se convingă de netemeinicia temerilor sale. Mântuitorul a evitat însă întâlnirea cu el, pentru ca regele să-şi încerce deplin mustrările conştiinţei. La fiecare masă, după tradiţie, lui Irod i se părea că vede necontenit în luxoasele blide capul lui Ioan care rostea: «Nu trebuie să ai pe femeia fratelui tău, Filip!» Târât la Roma de ambiţioasa Irodiada, pentru a mai câştiga posesiuni, în cele din urmă a fost acuzat de trădare de stat şi, împreună cu aceasta, şi-a sfârşit viaţa în Galia, în exil.
Dar glasul lui Ioan nu numai în farfuriile lui Irod predica, ci şi în iad: „…Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit şi celor din iad pe Dumnezeu, Cel ce S-a arătat în trup: pe Cel ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă“ (Troparul Sfântului) şi, în altă parte: „Valea firii celei smerite s-a înălţat, şi dealul mândriei morţii s-a smerit. Că glasul celui ce strigă în pustie a strigat în locaşurile iadului cele pustii de lumină: Ridicaţi porţile, că Împăratul cel puternic va să intre“ (stihiră a Cântării a 9-a). Despre răsunetul acestui glas în iad aflăm texte uluitoare în slujbele Săptămânii Patimilor.
Cu această zi de post, îmbibată de sângele Sfântului Ioan Botezătorul, se încheie anul bisericesc. Este o mărturie de felul cum răspunde lumea oricărui glas care‑i vădeşte nelegiuirea. Şi foaia aceasta, ce adăposteşte, prin acest articol, „pomenirea dreptului cu laude“, are acelaşi scop şi o paşte, se pare, aceeaşi sentinţă.
Pr. Petru Roncea
