Capul unghiului
Prima parte a capitolului 21, din Evanghelia după Matei, ne prezintă intrarea Mântuitorului în Ierusalim şi izgonirea vânzătorilor din Templu. Casa Domnului devenise peşteră de tâlhari, şi de asta se făceau răspunzătoare autorităţile Templului care trebuia să fie atenţionate de grozava ameninţare ce plutea deasupra lor. Poporul ales făcea mereu legătura între această Casă a Domnului, simbol al Casei lui Israel, şi icoana viei de care auzeau citindu-se deseori. Mai ales preoţii, membrii Sinedriului, cunoşteau atât de bine cântarea de dragoste pentru vie rostită de Isaia: „Iubitul Meu avea o vie pe un deal înalt, în pământ roditor. Cu gard am îngrădit-o, şanţ am săpat împrejuru-i, viţă de soi am sădit într-însa, un turn i-am zidit în mijloc şi-un loc am săpat pentru teasc“ (5, 1-2). Cu ce plăcere evreii îşi asemănau neamul lor cu imaginea unei vii care a devenit astfel simbolul clasic al lui Israel! Însă cântarea lui Isaia avea şi o parte de amărăciune: „Am aşteptat să facă struguri, dar ea a făcut scaieţi“ (v 2b), sau aguridă, adică struguri acri, nedoriţi de stăpân. Cu ce autoritate va fi răsunat de la amvon mustrarea către poporul lui Dumnezeu, care era via cea nerecunoscătoare, din partea conducătorilor acestuia! Iisus a stat deseori în banca acuzaţilor, răbdând de neînchipuit grosolana nesimţire a acestor arendaşi care socoteau că partea lor şi-au făcut-o deplin în această afacere a roadelor. Poate că special a rostuit Mântuitorul acum această parabolă, ca să demaşte ca vinovaţi nu poporul, ci pe conducătorii lui, ameninţarea parabolei îndreptându-se direct către aceia cărora le-a fost dată în grijă via lui Israel.
Când citesc această pildă, încep să tremur sub grozăvia răspunderii pe care-o am faţă de sufletul meu, al familiei mele, al parohiei şi Bisericii mele. Fiecare frate împreună-lucrător cu Dumnezeu trebuie să fie gata a da seamă de roadele adunării sale peste care a fost rânduit străjer. Oare nu-i pentru fiecare din noi, care avem în grijă via sufletului nostru, mesajul acestei parabole? Unii tâlcuitori vechi apreciază că vierii n-au îndrăznit să-şi prezinte producţia lor, de care erau răspunzători, pentru că era ordinară. Şi pentru că n-au putut să facă faţă cu struguri de calitate, au ales mai degrabă să batjocorească şi să rănească pe cei trimişi de Stăpân, care i-ar fi mustrat pentru nepăsarea lor.
Ce-ţi şopteşte inima, iubite cititor, când îţi intră în casă trimisul lui Hristos? Întotdeauna trebuie să ne simţim datoria de a da răspuns bun celor care ne cer socoteală în orice fel de darurile ce le-am primit de la Hristos. Că al Stăpânului este şi via, şi gardul, şi turnul. Şi Biserica, şi învăţătura, şi Tainele. Dar, vai, în general, oamenii, care nu pot să dea ceea ce sunt datori, se mânie şi se supără pe cei care le-o cer. Oare, n-a răbdat atâtea Dumnezeu şi din partea noastră?
După ce a dat lucrătorilor via, stăpânul „a plecat departe“. „Adică a fost îndelung-răbdător; nu i-a pedepsit totdeauna îndată pentru păcatele lor“, explică atât de frumos Sfântul Ioan Gură de Aur[1] sensul acestei expresii din parabolă. Căci iudeii nu numai că s-au mâniat pe profeţi în decursul istoriei lor, ci şi-au pătat deseori chiar şi mâinile cu sânge. O, şi de tot atâtea ori i-a răbdat Milostivul Dumnezeu ca un bun şi iubitor de oameni! Dar câţi trimişi n-au plecat ocărâţi şi din familia noastră duhovnicească, din casa şi inima noastră, luând ei pedepsele pe care trebuia să le suportăm noi! Şi încă Stăpânul e „plecat departe“, încă rabdă-îndelung amarnicele noastre asemănări cu autorităţile evreieşti, membrii Sinedriului iudaic.
În sfârşit, este trimis fiul. Moştenitorul unic pe care-l cunoşteau atât de bine lucrătorii cei răi. Este cum nu se poate mai clar că aici Mântuitorul vorbea despre Sine. Dumnezeu fiind, ştia că iudeii nu se vor ruşina de El. Nici că-I vor cere iertare pentru ce-au făcut cu cei de demult. Mai târziu, Hristos le va spune chiar că au umplut măsura părinţilor lor (vezi Mt 23, 32), aşa de mult simţea ce avea să I se întâmple când iudeii Îl vor scoate şi pe El afară din Ierusalim şi-L vor omorî pe Golgota.
De câte ori nu vine Însuşi Domnul la noi să-Şi culeagă roadele Jertfei Sale! Dar oricine se poartă cu nebăgare de seamă faţă de trimişii Bisericii, acela întotdeauna va da la moarte pe Hristos. Căci unul ca acesta, când ucide în sine pe trimisul lui Hristos, împotrivindu-i-se, ucide pe Însuşi Hristos. Şi de ce face asta? Pentru că nu are în via încredinţată lui struguri de soi cu care să-şi întâmpine fraţii şi să-şi ospăteze Stăpânul. Sfântul Pavel, în apostolul dinaintea acestei evanghelii, atrage atenţia corintenilor să se supună trimişilor Bisericii (vezi I Cor 16, 16). Era amărât Apostolul pentru dezbinările Bisericii din Corint de care aminteşte la începutul acestei dintâi epistole pe care le-o scrie. Supunerea faţă de ostenitorii Bisericii se face corolar al sfaturilor Apostolului de care vierii parabolei n-au ţinut seama.
În sfârşit, sentinţa: „Pe cei răi cu rău îi va pierde“, dată de înşişi iudeii cărora le-a spus Domnul parabola, este atât de magistral evocată într-o evanghelie de la înmormântare: „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit“ (Mt 12, 37). Însă îndelunga-răbdare a Domnului nu-Şi lasă lipsit de nădejde auditoriul care, dându-şi seama că şi-a rostit singur sentinţa, exclamă imediat: „Doamne-fereşte!“ (Lc 20, 16), adică să nu fie! Tuturor ne aduce aminte că, deşi L-am lepădat şi răstignit prin păcatele noastre, El Se face, după Înviere, Cap Bisericii, împreunând într-o credinţă pe cele despărţite, precum piatra, care-ntr-o zidire stă în capul unghiului, unind doi pereţi în chip minunat[2]. Moştenitorul ucis afară din vie devine piatră a unităţii mădularelor Bisericii care nu pot fi împreună decât prin El. Capul unghiului este atât de evident icoana însăşi a comuniunii sacramentale dintre Hristos şi Biserică, El fiind Hristosul Bisericii.
Pr. Petru Roncea
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, EIBMBOR, Bucureşti, 1999, p 781;
[2] vezi pe larg la Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, Ed. Sofia, Bucureşti, 1998, p 132.
