Monahul Pahomie de la Schitul Ivirului – Athos
Din iulie 1994 Părintele Paisie nu mai este printre noi. Acest mare ascet al Sfântului Munte a trăit la Chilia Panaguda de lângă Mănăstirea Cutlumuş. Lângă el toţi, monahi, laici, clerici, şi-au găsit odihna şi au primit putere pentru lupta lor duhovnicească. De la părintele Paisie am auzit şi eu mai multe relatări despre diferiţi părinţi îmbunătăţiţi pe care el i-a cunoscut. Între aceştia adesea părintele Paisie îl amintea pe părintele Pahomie. Ne spunea:
– Părinţilor, binecuvântarea şi rugăciunea părintelui Pahomie să le avem toţi. Era foarte simplu în purtări şi avea întotdeauna gânduri bune puternice. Din cauza marii lui simplităţi întorcea toate gândurile rele în gânduri bune. Se bucura foarte mult când făcea ascultare. Într-o seară Stareţul lui l-a trimis la Mănăstirea Iviron, de care depindea Schitul lor, ca să dea o sticlă de rachiu la un oarecare ieromonah de acolo, dar pe ascuns, ca să nu se scandalizeze ceilalţi. Modul în care s-a făcut „predarea” sticlei – într-o plasă lăsată noaptea pe fereastră cu o sfoară – ar fi putut sminti pe părintele Pahomie, totuşi el a făcut ascultare faţă de Stareţul lui fără a analiza dacă modul este corect sau nu.
Zilnic lucra la orice muncă îl trimitea Stareţul. Din această ascultare simţea o mare bucurie. Picioarele îi erau ca aripile şi zbura la orice slujire era rânduit. El însuşi le spunea cu multă simplitate celorlalţi părinţi ai Schitului: „Ce bucurie am! Ce bucurie! Fac ascultare faţă de Stareţ. M-a trimis Stareţul la ascultare. Am dus sticla la cutare ieromonah de la Mănăstirea Iviron. Poarta principală era închisă. Am legat sticla cu sfoară, acela a tras-o sus…”
Stareţul lui nu era dintre monahii aspri. Adesea se adunau la Chilia lor laici, vânători, muncitori. Munceau împreună, discutau lucruri lumeşti, dar părintele Pahomie nu se smintea de toate astea. Ajunsese la măsurile nepătimirii. Îi slujea pe toţi, le aducea apă, mâncare, dar nu vorbea cu nimeni dintre ei, nici nu asculta ce discutau. În suflet avea o mare bucurie şi pace şi har dumnezeiesc.
Adesea îl foloseau în mod urât pentru că era serviabil, bucuros şi ascultător până la nebunie. Aşa că stareţul lui şi ceilalţi părinţi ai Schitului îl lăsau liber să spună şi să facă orice vrea. Îi rânduiseră cele mai grele munci, nu doar ale Chiliei lor, ci şi ale altor Chilii din Schit. De exemplu, Stareţul l-a încărcat cu icoanele pe care le pictau şi-l trimitea în portul Dafni, 5 ore de mers pe jos. El nu se împotrivea defel. Punea în spate povara şi oricui îl întreba răspundea: „A spus Stareţul, a spus Stareţul …”.
Altă dată Stareţul i-a pus în spate un sac de grâu ca să-l ducă la Mănăstirea Filotheu pentru a-l măcina. A mers şi s-a întors întotdeauna bucuros, răbdător, fericit, zicând mereu acelaşi refren: „A spus Stareţul, a spus Stareţul, … Fac ascultare …”. Era fericit pentru că făcea ascultare şi nefericit dacă trecuse ziua fără vreo ascultare grea.
Era cu desăvârşire analfabet. Nu ştia nici să citească Evanghelia. Dar pentru că avea ascultare desăvârşită şi simplitate ajunsese la o mare înălţime duhovnicească. Se împrietenise şi cu natura. Prindea cu mâna şerpii şi scorpionii. Zicea odată părintele Pahomie: „Blagoslovitul de frate al meu se teme de şerpi şi de scorpioni. Nu ştiu de ce. Eu uite aşa-i prind”. Şi arăta cum îi ia cu mâna.
Odată, pe când lucra în grădină, a văzut un şarpe foarte mare, otrăvitor. În acel moment avea mult de lucru. S-a apropiat, a prins uşurel şarpele cu mâinile fără să se tulbure deloc şi l-a legat la brâu ca pe o curea. Când şi-a terminat munca la grădină, a dezlegat binişor şarpele şi i-a spus: „Mergi cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului”. Niciodată nu ucidea animalele, nici măcar o muscă. Spunea că toate sunt zidirea şi făpturile lui Dumnezeu şi că trebuie să le iubim pentru că şi ele Îl slăvesc pe Dumnezeu în felul lor.
Odată unul din părinţii Schitului l-a întrebat:
– De ce, părinte Pahomie, prinzi şerpii cu mâna?
– Pentru că Hristosul nostru zice într-o carte să prindem scorpiile şi şerpii fără să ne temem pentru că şi ei sunt prietenii noştri.
Nimeni nu l-a auzit vreodată, a continuat Cuviosul Paisie, să vorbească de rău sau în deşert. Despre sine nu avea părere bună. Se considera o simplă curea de încălţări bună de aruncat, gunoiul lumii. Dar iubirea de Dumnezeu ardea înlăuntrul său şi era cu totul plin de Duhul Sfânt.
A avut un sfârşit cuvios. A adormit ca un copilaş, fără nici un zgomot, în casa sa. Prin harul lui Dumnezeu a ştiut dinainte vremea morţii sale. Fie ca şi noi să ne învrednicim de un asemenea sfârşit sfânt.
Veşnica ta pomenire vrednicule de fericire părinte Pahomie. Roagă-te pentru noi.
Fragment din cartea Părinți athoniți pe care i-am cunoscut a Monahului Damaskinos Grigoriatul. Editura Sfântul Nectarie, Arad 2004.
