Sfaturi către monahi (Y). Fericiri (1).
Coliba „Cinstita Cruce”,
2 decembrie 1972
Maică Stareţă Filoteia, binecuvântaţi!
Astăzi m-a apucat o nebunie şi am luat creionul în mână şi aşa cum face nebunul atunci când îşi scrie năzbâtiile sale pe ziduri cu cărbune, am stat şi eu să le scriu pe ale mele pe hârtie. Şi iarăşi ca un nebun le trimit pe cele scrise. Această a doua nebunie o fac din multa dragoste faţă de surorile mele, ca să se folosească măcar câtuşi de puţin.
Pricina primei nebunii au fost cinci scrisori, una după alta, primite din diferite locuri ale Greciei şi care cuprindeau diferite subiecte. Deşi toate întâmplările erau binecuvântări mari ale lui Dumnezeu, aceştia însă au ajuns la deznădejde, deoarece le-au înfruntat în mod lumesc.
După cuvenitul răspuns la scrisorile lor am luat creionul ca un nebun, precum am spus, şi am scris acestea. Şi cred că şi bănuţul de la fratele vostru cel călător va fi pentru fiecare soră un amnar cu care să‑şi aprindă lumânarea în chilia sa şi să slavoslovească pe Bunul nostru Dumnezeu.
Simt multă bucurie atunci când fiecare soră, ducându-şi crucea ei, face şi nevoinţa corespunzătoare cu mărime de suflet.
O inimă ca soarele de mare şi de strălucitoare, şi tot este puţin dacă ar da-o cineva lui Hristos ca recunoştinţă pentru marile Lui daruri şi în chip deosebit pentru cinstea aparte ce ne-a făcut-o nouă, monahilor, prin înrolarea în tagma Sa îngerească prin chemări personale.
De asemenea, marea cinste li se cuvine părinţilor, care s-au învrednicit să se încuscrească cu Dumnezeu. Din păcate însă cei mai mulţi părinţi nu înţeleg acestea şi în loc să fie recunoscători lui Dumnezeu, dimpotrivă, se revoltă, deoarece pe toate le văd lumeşte, aşa cum fac şi oamenii care s-au făcut pricină să iau creionul şi să scriu toate acestea ce le voi arăta mai departe.
1) Fericiţi sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.
2) Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască ascunşi şi dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.
3) Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe nebunii pentru Hristos păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.
4) Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi trădează.
5) Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt clevetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viaţa lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei şi nu nevoinţa seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoinţelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.
6) Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi decât să nedreptăţească şi primesc netulburaţi şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul” şi de Acesta aşteaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.
7) Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură, ci slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în rai împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.
8) Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din rai.
9) Fericite sunt văduvele care au purtat haine negre în această viaţă, fie şi fără voie şi au trăit o viaţă duhovnicească albă slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.
10) Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în casieria lui Dumnezeu afecţiunea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.
Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.
