Viaţa Sf. Arsenie Capadocianul – 10 noiembrie – E

 Expatrierea şi fericita adormire

 

Cu un an înainte de expatrierea lor, a mers o femeie la Pă­rintele Arsenie şi i-a spus:

–Să am binecuvântarea ta, Hagi-efendi, am auzit că anul acesta ne vor ridica.

Dar el i-a spus:

–Linişteşte-te şi fă-ţi încă treburile tale, deoarece vom mai sta un an.

Când a trecut anul acela, a ajuns şi vestea cea dureroasă, ca să se pregătească repede pentru drum. Fireşte, scoaterea din case a fost foarte amară, dar bunul Părinte şi asta a îndulcit-o spunându-le că se întorc iarăşi la maica Grecia. Toţi farasioţii au început imediat pregătirile lor, precum şi Părintele pe ale lui. A botezat mai întâi pe copiii nebotezaţi, precum şi pe un copil al primarului, când s-au întâmplat urmă­toarele. Părinţii copilului voiau să-i dea numele bunicului, Hristu. Însă Părintele Arsenie n-a fost de acord, deoarece voia şi el să-i dea numele lui şi a spus părinţilor:

–Bine, voi vreţi să lăsaţi urmaş cu numele bunicului. Dar eu oare nu vreau să las un călugăr cu numele meu?

S-au întors spre naşă şi i-a spus:

–Arsenie să-i spui!

Copilul acesta într-adevăr de mic a voit să se facă călugăr, precum s-a şi făcut. Ori binecuvântarea lui a lucrat, ori a văzut asta cu harisma mai-înainte vederii. Amândouă acestea arată pe omul cel sfânt.

Deci după botezul copiilor, o săptămână a săpat şi a ascuns Sfintele vase ca să nu fie întinate de turci, unele înlăuntrul Bisericii Cuvioşilor Mucenici Varasihie şi Iona, iar altele în cimitir. Fireşte, era cu neputinţă de a le lua cu ei, deoarece pe animale erau puşi copiii, câte doi într-o ladă, sau cei foarte bătrâni şi alimentele precum şi lucrurile de primă nevoie pentru o călătorie lungă.

Ca un Părinte iubitor, s-a îngrijit să-şi aranjeze copiii, pre­cum şi copiii s-au îngrijit să-l odihnească puţin, fie şi trupeşte, în acea dureroasă plecare a lor. De aceea au pregătit un catâr cuminte, ca să nu se obosească, dar el cu nici un chip n-a primit. Atunci sfatul bătrânilor a fost nevoit să numească trei flăcăi voinici şi evlavioşi care să-l însoţească: Moise Kogla­nidi, Solomon Koskeridi şi Sarandi Ţopuridi, deşi Părintele Arsenie nu avea nevoie de apărare ome­nească, deoarece el însuşi era un flăcău duhovnicesc care împărţea puteri dumnezeieşti, precum se va arăta şi în continuarea călătoriei sale.

Plecarea a avut loc la 14 august 1924, deoarece turcii veniseră mai devreme şi îi scoseseră din case. Adormirea Maicii Domnului au prăznuit-o în primul sat unde s-au oprit, la Ahghiavoudes (Ghiah-Ghiali). Părintele Arsenie, ca un păstor bun, urmărea îndeaproape turma sa cea fugărită. Cu toate că se făcea un schimb, turcii erau ca întotdeauna asemenea unor viespi rele.

De la Ahghiavoudes, Părintele s-a întors iarăşi la Farasa mergând pe jos şaizeci de kilometri (treizeci plus treizeci), ca să scoată Sfintele Moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur de la Sfânta Masă a Bisericii Sfinţilor Varasahie şi Ioná, pe care le uitase. Fără să ia pe cineva dintre însoţitorii săi, ca să nu-i oboseas­că, s-a întors la turma sa ce-l aştepta cu nelinişte. La Ahghiavudes stăpânirea turcească i-a dat un jandarm, ca să-l păzească şi să-l predea viu la Nigdi. Mergând de la Enehil spre Ulagaţs, au întâlnit un turc călare, foarte sălbatic, care-i spuse jandar­mului:

– Ce-l mai ţii pe ăsta (se referea la Părintele Arse­nie) şi nu-l arunci undeva, ca să termini?

Unul din cei trei flăcăi s-a înfricoşat, ca nu cumva să-i facă vreun rău Părintelui şi i-a zis ca să le spună turcilor că este persoană oficială şi să fie cu luare‑aminte. Dar Părintele i-a răspuns: „Se spun astfel de lucruri? Haide, înaintaţi!” şi şi-au continuat drumul. Turcul n-a apucat să facă nici douăzeci de metri, povesteşte Moise Koglanidis, că a căzut jos de pe calul lui. Când jandarmul a văzut asta, i-a spus Părintelui Arsenie:

– Sen sin Aziz! (Tu eşti Sfânt!)

Din clipa aceea jandarmul se purta cu mare evlavie. După aceea Hagi-efendi a spus tinerilor: „Încă nu am apucat să-l blestem şi a căzut de pe cal”.

La Nigdi nu-l aşteptau numai farasioţii, ci şi mulţi locuitori bolnavi ai oraşului, ca să-i tămăduiască, căci auziseră că trece pe acolo. Printre alţii era şi o femeie îndrăcită, fiica unui bogătaş, ce avea un diavol înfricoşător. Părintele, văzând că aleargă mulţi din curiozitate în urma acelui suflet chinuit, care făcea neorânduieli, i-a alungat pe toţi şi a spus tatălui ei să o aducă a doua zi. Într-adevăr, acela a adus-o şi după ce i-a citit Evanghelia, diavolul a fugit imediat şi s-a făcut bine. Tatăl fetei, din recunoştinţă, şi-a scos punga şi ruga pe Părintele Arsenie să o primească, dar acesta n-a primit sub nici un chip. Acela însă insista crezând că se va îndrăci din nou fiica lui dacă nu va lua banii. Văzând deci insistenţa sa, Părintele Arsenie vărsă banii pe pământ şi spuse: „Dacă vrei ca fiica ta să nu păţească nimic altă dată, împarte-i cu mâinile tale la săraci”. Atunci acela a împărţit el singur cu bucurie banii săi.

Oricine poate vedea că deşi se afla în acea pără­sire ome­nească, pe drumul suferinţei, Părintele Arsenie continua totuşi să fie unit cu Dumnezeu, revărsând mereu harul dumnezeiesc şi făcând şi pe cei din jurul lui să simtă siguranţa dumne­zeiască.

Farasioţii, văzând pe Părintele Arsenie că după o călătorie chinuitoare pe jos de cinci zile voieşte să-şi continue tipicul său, cu toate că era de optzeci şi trei de ani, l‑au pus cu sila într-o căruţă, ca să aibă binecuvântarea lui împreună cu ei. Hagi-efendi n-a încetat să-i mângâie, deoarece trebuia să-i pregătească să primească în mod liniştit atât despărţirea între ei, cât şi propria lui plecare spre cealaltă viaţă. Le-a adus aminte de toate cele pe care le spunea în patria lor: „Când vom merge în Grecia, satul nostru se va împrăştia în multe părţi ale ei şi va deveni garman-ţorman (talmeş-balmeş)”. De asemenea le spunea: „Când vom merge în Grecia, eu voi trăi numai patruzeci de zile şi voi muri într-o insulă”.

Şi în corabie chipul său sfânt răspândea mereu har şi mângâiere. Faţa sa strălucea de sclipirea ascetică ce semăna cu culoarea gutuii coapte. Se imaterializase din pricina nevoinţelor duhovniceşti mai presus de fire ce le-a făcut pentru dragostea lui Hristos, precum şi din pricina multor osteneli făcute din dragoste pentru turma sa, pe care a păstorit-o cincizeci şi cinci de ani ca un bun păstor. Ceea ce a obosit mai mult în toţi aceşti ani pe Părintele Arsenie, neobositul şi bunul lucrător în via lui Hristos, n-a fost atât munca, cât paza în veghe a viei, deoarece Farasa era într-un loc foarte îndepărtat, iar în jurul ei erau fiarele sălbatice (ţeţii), care se năpusteau mereu să rupă gardul şi să intre ca să o distrugă. Bunul Dumnezeu, văzând această agonie mare, a dezrădă­cinat viţele şi le-a luat împreună cu Vierul; viţele să le resădească în via Sa cea mare din Grecia, iar pe Vier să-l ia alături de El, să se odihnească.

În corabie, fiecare familie într-adevăr constituia o legătură de coarde de vie şi Părintele cel iubitor se îngrijea de ele cu multa sa dragoste. Fiindcă vedea pe unii că stăteau flămânzi nemâncând din mâncarea ce le-o făceau – deoarece nu era de post, ci făcută cu untură – le spunea: „Nu căutaţi acum post, ci mâncaţi ce se află în cazan. Când vă veţi aranja, atunci să reîncepeţi din nou posturile voastre”. A scos şi el din săculeţul său o turtă de orz şi începând să mănânce, le-a spus: „Nu vă uitaţi la mine, căci eu sunt călugăr”.

După multe primejdii corabia a ajuns la ţărm, la Sfântul Gheorghe din Pireu şi acolo unde au păşit pe pământ grecesc, au prăznuit bucuroşi acea mare zi, care era Înălţarea Sfintei Cruci, 14 septembrie 1924. Au rămas trei săptămâni în azil, la Sfântul Gheorghe, după care au plecat în continuare la Kerkira, unde s‑au instalat provizoriu în cetatea Kerkirei.

Acolo însă Hagi-efendi s-a îmbolnăvit şi farasioţii s‑au neliniştit mult de aceasta. Fără voia lui l-au dus la spitalul civil, ca să nu se mai chinuiască. Părintele însă n-a voit să se despartă de ei cu nici un chip şi-i ruga cu lacrimi: „Lăsaţi-mă să mor lângă voi!” Aceia însă din dragoste nu l-au ascultat, deoarece credeau că-şi va reveni în spital cu îngrijirea ce i se va da şi că îl vor avea în continuare alături de ei, cu toate că le-a spus de multe ori de mai înainte: „În Grecia voi trăi numai patruzeci de zile”.

Apropiindu-se zilele, trebuia fireşte să plece la cer şi să-i ajute de acolo mai mult, fiindcă avea îndrăz­neală la Dumne­zeu. A trăit două săptămâni în cetatea Kerkirei şi a slujit de două ori acolo Dumnezeiasca Liturghie, în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe. A mai trăit încă o săptămână în spital unde farasioţii îl vizitau neliniştiţi.

Într-o zi, când Prodromu l-a vizitat din nou, i-a cerut hainele ca să i le spele. Părintele a spus:

–De ce să le speli? Nu mâine, ci poimâine vor intra în pământ.

Prodromu însă n-a înţeles şi i-a spus din nou:

– Dă-mi-le să le spăl, mai ales că acum eşti bolnav şi bătrân.

– Fiindcă sunt bătrân, nu mai sunt călugăr? a răspuns Părintele.

Era un adevărat călugăr.

În ziua aceea Prodromu a văzut un păduche că umblă pe el şi l-a prins cam în ascuns, deoarece erau şi alţii. Hagi-efendi a strigat tare: „Nu-l omorî, săracul de el!” şi l-a luat îndată din mâna lui, l-a băgat în hainele sale şi i-a spus: „Lasă-l şi pe el să mănânce puţină carne, de vreme ce acum a aflat prilejul să se apropie de mine. Ce? Numai viermii să-mi mănânce tot trupul?”

A aruncat apoi o privire tuturor vizitatorilor şi le-a spus: „Sufletul, de suflet să vă îngrijiţi mai mult şi nu de trup, care va merge în pământ şi-l vor mânca vier­mii”.

Aceasta a fost ultima sa predică cu cel mai adânc sens al vieţii.

Când ceilalţi au plecat şi a rămas numai Prodro­mu, Părin­tele i-a spus: „Vino să ne luăm rămas bun, Prodrome, pentru că poimâine plec spre cealaltă viaţă. Ieri la amiază a venit Maica Domnului şi mi-a spus aceasta. Şi m-a dus şi în Sfântul Munte şi am văzut mănăstirile, pe care mult am dorit să le văd, dar nu m-am învrednicit. Ce să-ţi povestesc, Prodro­me? Cât de multe mănăstiri are Sfântul Munte! Ce biserici mari! Câtă măreţie!”

Apoi după aceasta îi spuse: „Să nu te mâhneşti că femeia ta va muri duminică, după opt zile. Şi femeia lui Ştefan Karamurtidis, Almalia, va muri şi ea după treisprezece zile”.

Într-adevăr aşa s-a şi întâmplat.

Când au trecut şi cele două zile ale lui şi a venit „poi­mâine”, în care zicea că pleacă, adevăratul rob al lui Dum­nezeu, Părintele Arsenie, după ce mai întâi s‑a împărtăşit, a plecat la viaţa cea adevărată, alături de Hristos. ~n clipa aceea n-a fost nici un farasiot alături de el. Nu voia să fie cineva lângă el, ca să nu-l distragă de la neîncetata lui rugăciune.

Acesta a fost Părintele Arsenie!

Singur, mic, numai cu ocrotirea lui Dumnezeu!

Singur, mare, dăruit numai lui Dumnezeu şi chipului Său!

Singur la sfârşitul vieţii sale, numai cu Dumnezeu!

Când evlaviosul său cântăreţ l-a cercetat din nou, de această dată a luat binecuvântarea Părintelui Arsenie de la moaştele lui. L-a aflat ţinând strâns în mâna sa cea dreaptă, ce o avea la piept, averea sa preţioasă şi duhovnicească, părticica din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur. Neagonisitorul Părinte Arsenie n-a avut avere materială de lăsat. Numai câteva cărţi găurite.

Când au aflat farasioţii că a adormit, erau nemân­gâiaţi, deşi îi pregătise. S-au adunat mulţi şi i‑au făcut o înmor­mântare măreaţă, la care au participat şi mulţi localnici. A fost înmormântat în cimitirul Kerkirei împreună cu clericii. Copiii i‑au pus deasupra, pe mormânt, o placă de marmură cu numele lui scris pe ea. Părintele Arsenie a adormit la 10 noiembrie 1924 în vârstă de optzeci şi trei de ani.

Cuviosul Părinte Arsenie, steaua Răsăritului, a apus în Grecia şi ei i-a lăsat sfintele lui moaşte.

Fragment din cartea Cuviosului Paisie Aghioritul, „Sfântul Arsenie Capadocianul”. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura «Evanghelismos» Bucureşti, 2006.

Viaţa Sf. Arsenie Capadocianul – 10 noiembrie – E

Cuviosul Paisie Aghioritul Farasa Asia Mică Sf Arsenie Capadocianul