ÎMBRĂCAT ŞI ÎNTREG LA MINTE
Evanghelia Duminicii a 23-a după Rusalii (Luca 8, 26-39)
Atât de mult se aseamănă ţinutul şi atmosfera Gherghesenilor cu oraşele şi satele lumii de azi încât, citind această evanghelie, ai impresia că ai descoperit soluţia redevenirii la normalitate a unui neam de oameni căzut astăzi parcă iremediabil sub ocupaţia legiunilor drăceşti. O, cum se simte nevoia prezenţei unei lucrări puternice a lui Hristos şi-n generaţia noastră tot mai dezgolită de sens şi lipsită de ideal, mai mult legată de mormintele patimilor, decât aflându-şi odihna în ambianţa familiei şi-n adunarea Bisericii! Priviţi în sate la răscruci de uliţe sau în parcurile oraşelor de azi în miez de noapte. O generaţie pe care părinţii n-o mai pot stăpâni, pe care mai dinainte a dat-o diavolului la te miri ce, copii şi tineri hălăduind, aproape fără îmbrăcăminte şi întotdeauna fără minte, expunându-se căderii iminente în gropile pieirii lor sufleteşti săpate la tot pasul de edilii puterii lui Beelzebut!
Intrată în cotidian, pomenirea celui rău este ceva obişnuit la noi. Auzi numele diavolului din buzele copiilor, dar e amestecat şi în vocabularul înaltei societăţi. Mergi pe uliţele satelor şi din ogrăzi auzi pe gospodari tot la două vorbe pomenind şi pe necuratul. Pe străzile oraşelor, copiii se drăcuiesc unii pe alţii, cum au auzit pe părinţii lor, blestemându-se şi blestemând, de ţi se face părul măciucă auzindu-i. Şi cei mai mulţi dintre aceştia merg şi la biserică şi se simt atât de împliniţi sufleteşte dacă cineva le laudă cumva credinţa lor strămoşească.
Cât de mult ar dori Hristos să Se odihnească pe ţărmul ţinutului nostru sufletesc, după câte o noapte de vifor şi luptă cu valurile vieţii mereu ameninţătoare pentru prezenţa Sa! Dar, vai, sufletul lumii de azi, dezbrăcat de slavă, hoinăreşte în groapa comună a fărădelegilor veacului, mărturie a duplicităţii unei conştiinţe ce crede că-L poate înşela pe Dumnezeu. În ţinutul Gherghesenilor L-a întâmpinat un om al cărui comportament era în afara aşteptărilor lui Iisus. Populaţia semipăgână din acest ţinut împletea de mulţi ani idolatria cu credinţa în Dumnezeul lui Israel. Îndrăcitul din văgăunile malului, simbol al sufletului acestui popor infidel, nu putea fi altfel decât chinuit şi lipsit de har. După ce că era nenorocit, din cauza puterii satanice ce-l stăpânea, nici măcar nu se putea linişti în aceste adăposturi, ele însele generatoare de spaime şi de năluci, care mai mult îl înfuriau, dându-i puterea de a rupe lanţurile şi obezile cu care oamenii încercau să-l stăpânească. Oare, neascultarea de părinţi a tinerilor de azi nu-i ea însăşi o putere demonică ce reuşeşte să distrugă puternicele legături fiinţiale dintre părinţi şi copii, făcându-i pe aceştia din urmă să rupă orice relaţie normală cu cei care i-au născut? Şi asta din ce în ce mai alarmant, pe măsură ce tineretul petrece tot mai multă vreme în locurile de pierzanie, ticăloşindu-şi şi mai mult sufletul deja viciat. Câţi părinţi nu aşteaptă înspăimântaţi să le vină acasă copilul pus iarăşi pe harţă şi turmentat în miez de noapte? Şi câţi, încercând să se apropie cu blândeţe de odraslele lor, nu primesc repulsia acestora şi strigătul de a-i lăsa în pace şi de a nu-i tot chinui cu poveşti despre Dumnezeu!
În îndrăcitul din ţinutul Gherghesenilor sălăşluia o legiune de diavoli. Fiind sub ocupaţie romană, termenul legiune le era atât de cunoscut localnicilor care ştiau bine că şase mii de ostaşi formează una de acest fel. Prin gura nefericitului chinuit, căpetenia diavolilor dădea de înţeles ce putere mare i-a dat Dumnezeu sufletului ca să se apere, dacă pentru îngenuncherea lui s-a adunat o aşa oştire drăcească. Dar ce putere are boldul morţii în faţa lui Hristos? El a venit ca să mântuiască ce era pierdut, nu-i aşa? El vine înaintea tineretului de azi, El stă faţă în faţă cu sufletul nostru care este încătuşat de patimi, înfrânt de mii de vrăjmaşi, dezbrăcat şi rănit de tâlharii iadului.
Întâlnirea cu Domnul a fost cheia mântuirii demonizatului de dincolo de marea Galileii. Şi primul semn al redresării lui spirituale i-a fost aspectul exterior cu care s-a rearătat locuitorilor ieşiţi să-l vadă. Evanghelia spune că acum stătea îmbrăcat şi întreg la minte. Adică restaurat sau reaşezat în normalitate. Născut din nou, cu alte cuvinte, asumându-şi haina Botezului cu responsabilitatea unei judecăţi lucide asupra vieţii veşnice. Mai departe, al doilea semn a fost alipirea lui de Domnul şi dorinţa de a-I rămâne aproape pe totdeauna. Apoi, ascultarea, piatra de încercare a oricărei convertiri autentice. Ascultarea de voia Domnului Care dorea să-l facă mărturisitor al binelui primit şi vestitor al mântuirii lui în oraşul său.
Cititorule, poate că te-ai amărât citind această evanghelie, gândindu-te la vreun copil al tău sau chiar la sufletu-ţi hoinar. Ieşi înaintea Domnului, Care-ţi calcă azi hotarele vieţii, şi fie-ţi voia Lui lege, care, împlinind-o, te va face binevestitor al mântuirii mai întâi în trupul tău ce poartă scânteia de lumină a unui suflet răscumpărat. Apoi în oraşul care te-a marginalizat şi despuiat de veşmântul dreptăţii şi-n generaţia care te-ar vrea generos, însă fără de Hristos. Şi fii cum te doreşte El, nu ei!
Pr. Petru RONCEA
