Cuvânt la Duminica a 5-a după Paști: SCARA RAIULUI DE LA SIHAR – DE LA VĂDIREA PĂCATELOR LA CUNOAȘTEREA LUI MESIA
O mare minune s-a petrecut în Samaria. Duminica a 5-a după Învierea Domnului ne pune înainte textul acestei Evanghelii cu întâlnirea şi dialogul dintre Hristos şi o femeie în preajma unei fântâni pe care cu multe secole în urmă patriarhul Iacov o săpase, pregătind cu foarte mult timp înainte locul în care Iisus Hristos avea să mântuiască o cetate urâtă de evrei din cauza idolatriei care se împlinea în ea. Samaria era o cetate între Galileea şi Iudeea, între partea de sus a Ţării Sfinte şi cea de jos, a Ierusalimului. Ca să treci din Galileea în Iudeea trebuie să treci mai întâi prin Samaria. Dar pentru că această zonă fusese odinioară ocupată de popoare străine care au adus şi idolii lor şi samarinenii au format familii cu acele popoare străine, samarinenii băştinaşi au început să se închine şi la dumnezeii acelor popoare cotropitoare. Au făcut chiar şi un templu pe muntele Galizim la care se închinau. Pe de altă parte, iudeii, care erau riguroşi şi ţineau foarte mult la legea lui Moise şi la slujirea unicului Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, socoteau că numai dacă treci prin cetatea aceasta a Samariei se spurcă din cauza slujirii idolatre a acestui popor. Şi atunci când ei trebuiau să meargă la Ierusalim de Paşti sau la alte sărbători mari, ocoleau Samaria, mergeau pe lângă Iordan sau chiar dincolo de râul Iordan. Ocoleau cetatea Samariei şi zona ei ca nu cumva să facă atingere cu astfel de oameni care de fapt erau tot dintre-ai lor, din strămoşii lor o parte din ei. Dar pentru că şi-au îngăduit, împotriva legii lui Moise, să se unească cu popoare păgâne, să formeze familii cu popoare de alte religii, de alte neamuri şi mai ales să aducă în casa lor şi în ţinutul lor slujirea altor dumnezei, pentru aceasta deci Iudeii îi ocoleau. Dar nu numai că îi ocoleau, ci îi şi urau de moarte. Odată, trecând Mântuitorul cu ucenicii prin cetatea Samariei, samarienii nu voiau să-i primească. Şi unii dintre ucenici încă mai fiind legaţi de vechiul obicei de a-i urî pe samarineni, I-au spus lui Iisus: Doamne, nu ne-au primit aceştia. Porunceşte să se pogoare foc din cer, aşa cum a făcut Ilie, ca să fie nimiciţi pentru că, iată, ne-au alungat de la poarta lor. Şi Mântuitorul le răspunde: Nu ştiţi de ce duh sunteţi călăuziţi! Eu nu am venit să pierd lumea, ci să o mântuiesc.
Și iată că acum Mântuitorul, iarăşi cu ucenicii, venind din Iudeea către Ierusalim e nevoit să ocolească Samaria. Dar nu, El vrea să ofere ucenicilor o lecţie. Venirea lui în lume nu a fost spre pieirea ei, nu spre ocolirea sau spre izolarea cuiva a venit El, nu special numai pentru un popor, ci a venit pentru toată lumea. El S-a întrupat în poporul Israel, dar a venit pentru lumea întreagă, pentru neamurile care acopereau toată faţa pământului. De aceea Hristos intră în ţinutul Samariei şi Se opreşte la fântâna din Sihar pe care Iacov o săpase, aşa cum am spus la început, cu foarte multă vreme în urmă în ţinutul pe care i-l dăduse lui Iosif, fiul său, ca moştenire. O, ce taină, Iosif era chipul şi icoana lui Hristos. Iosif a fost vândut în Egipt de fraţii lui, Iosif a salvat pe fraţii lui de moarte, dându-le pâine în Egipt, Iosif era deci chipul şi icoana lui Hristos. În ţinutul acesta pe care Iacov i-l oferise fiului său a săpat o fântână, un izvor de apă la care va veni, la plinirea vremii, Acela în persoana Căruia fiul său Iosif avea să-şi afle împlinirea.
Iisus Hristos S-a oprit la fântână să se odihnească. Ucenicii erau plecaţi după ale mâncării şi atunci, la această fântână, vine o femeie din Samaria, o femeie păcătoasă de altfel. Poate şi de aceea ea a ieşit la miezul zilei să ia apă, pentru că de obicei la miezul zilei, când căldura era foarte mare, oamenii stăteau la umbră, în casă. Şi dacă cineva avea păcate deosebite şi era batjocorit de cei din jurul lui, ca şi femeia aceasta care se simţea nespus de păcătoasă, ştiind că în timpul amiezii oamenii stau în case, îşi permitea să iasă din casă şi să-şi rezolve unele treburi pe afară. Femeia din Samaria a ieşit să-şi aducă apă de la fântână. Şi acolo s-a întâlnit cu Iisus Hristos, Acela care a venit să o mântuiască din păcatul ei, din starea ei, din necredinţa ei. În Evanghelie vedem ce dialog frumos a avut ea cu Mântuitorul. Hristos dialogat cu femeia şi dialogul mergea crescând treaptă cu treaptă începând de la lucruri pământeşti, de la relaţiile dintre oameni. Cum îţi permiţi, tu ca iudeu, să îmi ceri mie apă, care sunt samarineancă? Doar ştii bine că iudeii nu au nici o legătură cu samarinenii. Şi Mântuitorul o urcă pe treapta cunoaşterii cu o treaptă, spunându-i: Dacă ai fi ştiut tu cine îţi spune «Dă-mi să beau!», tu I-ai fi cerut şi ţi-ar fi dat apă vie! Şi când a auzit ea de apă vie, deja era ceva nou, ceva ce ştia că nu era în fântâna aceea. Şi a urcat şi ea după Hristos pe treapta următoare cerându-I această Apă Vie şi amintindu-I de strămoşul Iacov: Fântâna este adâncă. Cum poţi să-mi dea Apă Vie din această fântână făcută de Iacov, părintele nostru cel din vechime? Şi Mântuitorul mai urcă o treaptă zicându-i: Dacă bei apa aceasta ea îţi va face iarăşi sete. Pentru că apa Legii, apa lui Moise nu oferă liniştire, nu oferă mântuire. Însetezi mereu, bând din ea. Eu îţi dau o Apă a harului, o Apă nouă, o Apă Vie din care dacă bei nu mai însetezi niciodată, nu în sensul că nu mai vrei să bei din ea, ci nu te mai simţi însetat, ci doreşti mereu să umpli inima cu această Apă Vie care sunt Eu, cu alte cuvinte. Şi femeia urcă şi ea treapta următoare după Hristos. Ce frumos când urci cu Hristos, când El îţi pune o întrebare şi tu nu renunţi şi nu pleci şi nu rămâi în starea mediocră de suficienţă în care te afli, ci urci treaptă cu treaptă după El. Dă-mi să beau această apă! Şi Mântuitorul îi zice: Adu pe bărbatul tău încoace! Şi ea îi zice: N-am bărbat! Deja Hristos îi descoperă viaţa ei, arătându-se astfel că-i cunoaşte inima, îi cunoaşte viaţa. Şi ea se miră că El ştie că bărbatul pe care îl are acum este al şaselea bărbat şi că nu este bărbatul ei. Sigur că acest dialog dintre Iisus şi femeie, această comuniune, acest cuvânt care o înălţa pe ea treaptă cu treaptă spre El, spre care o atrăgea El după Sine are înţelesuri cu mult mai profunde decât acestea fireşti pe care noi le putem înţelege la prima citire, cum că ea ar fi avut desigur mulţi bărbaţi şi că acesta, care era al şaselea, nu-i era legitim. Când vede femeia că Iisus îi cunoaşte viaţa, începe să se gândească la Mesia, dacă nu cumva chiar El ar fi Mesia. Şi îi pune o întrebare în legătură cu rugăciunea şi cu locul rugăciunii, cu Garizim, cu muntele şi altarul lor, şi că Iudeii zic că în Ierusalim este locul adevărat de închinare. Şi Mântuitorul mai urcă o treaptă. Şi ea se ţine de poala hainei Lui şi urcă după El. Hristos îi vorbeşte despre rugăciunea în Duh şi Adevăr, despre rugăciunea în El. Duh şi Adevăr este Hristos, lucru pe care ea nu-l ştia. Şi când a auzit de Adevăr, femeia a început să întrebe de Mesia, ştiind că Mesia este Adevărul. Şi Mântuitorul îi spune: Eu sunt! Deja ajunsese la ultima treaptă, aceea a cunoaşterii lui Iisus Hristos ca Mesia. Îndată ea a lăsat găleata la fântână, a fugit în cetate şi a spus oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut! Aceasta a fost mărturia ei, nu că Iisus este Mesia, nu că Iisus este Cel care dă apă vie, nu că Iisus ne-a învăţat că trebuie să ne rugăm în Duh şi în adevăr sau celelalte lucruri care le-a vorbit cu Mântuitorul. Ci le-a spus oamenilor: Am văzut pe Acela care mi-a spus tot ce am făcut! Adică mi-a spus păcatele mele, mi-a cunoscut păcatele mele. Mi-a spus toate câte am făcut. Nu i-a mai fost ruşine să-şi mărturisească viaţa ei, să-şi mărturisească păcatele ei. Şi oamenii au venit din oraş şi au întâmpinat pe Domnul, au stat de vorbă cu El, L-au rugat să intre în cetate, a rămas la ei două zile şi foarte mulţi samarineni au crezut în Hristos. Astfel, Mântuitorul Şi-a împlinit misiunea pentru care a venit în lumea aceasta, ca să întoarcă la Sine nu numai poporul iudeu, ci şi neamurile, prin ridicarea treaptă cu treaptă, de la starea de nepăsare şi necredinţă până la treapta cunoaşterii Lui, aşa cum a făcut cu femeia samarineancă.
Fântâna în jurul căreia s-a purtat acest dialog între Hristos şi femeia samariteancă a fost zidită de Iacov. Tot la o fântână, sluga lui Avraam s-a oprit şi a aflat lângă ea pe soţia fiului stăpânului său, Isaac. La acea fântână a venit Rebeca, fiica lui Batuel, şi aceasta, când Eleazar a rugat-o: Dă-mi să beau!, ea i-a zis: Îţi dau şi ţie şi cămilelor tale să bea apă! Şi mergând acasă, tânăra i-a spus fratelui şi tatălui său: M-am întâlnit cu un străin şi mi-a spus să-i dau apă şi am dat şi cămilelor să bea! Şi ei au zis: De ce l-ai lăsat acolo? Cheamă-l să vină în casa noastră! Şi a venit Eleazar şi a spus tuturor gândul pentru care a ajuns în ţinutul acela, anume că Avraam are un singur fiu pe nume Isaac şi l-a trimis pe el să-i caute soţie fiului său. Şi m-am gândit în sinea mea stând lângă fântâna aceea: Femeia care va veni la fântână şi eu îi voi zice „Dă-mi să beau!”, iar ea îmi va răspunde: „Îţi dau şi ţie şi cămilelor tale”, aceea să fie femeia pe care o voi cere pentru fiul stăpânului meu. Şi aşa a ajuns Rebeca soţia lui Isaac din care s-au născut Iacov cu fratele său geamăn Esau. Iar acest Iacov a zidit fântâna în jurul căreia astăzi Iisus Hristos, noul Isaac, se întâlneşte cu noua Rebeca care este icoană preafrumoasă a Bisericii. Isaac şi Rebeca formează icoana preînchipuitoare a lui Hristos şi a Bisericii, din care izvorăşte noul Israel, Iacov, cel care avea să fie numit Israel mai târziu.
La fântâna din Sihar se împlineşte această icoană de odinioară acum când Iisus Hristos Se întâlneşte cu mireasa Lui, femeia samarineancă, icoană a Bisericii căzută în păcate, dar pe care Hristos o ridică treaptă cu treaptă până la înălţimea unirii cu El, treaptă cu treaptă până la înălţimea Crucii, până la Golgota, treaptă cu treaptă până când femeia aceasta devine din păcătoasă o martiră. În tradiţia Bisericii numele ei a rămas ca Sfânta Fotini samariteanca, cea care a murit pentru Hristos ca martiră la timpul ei, după ce a vestit multor oameni ce i-a făcut Hristos şi cum i-a spus ei păcatele pe care le avea.
Să nu ne fie ruşine dacă Hristos ne descoperă păcatele noastre, dimpotrivă, să aşteptăm aceasta. În Biserică venim şi Hristos ne vorbeşte prin cântarea Bisericii, prin predică, prin Evanghelie. Dar când ne vorbeşte Hristos se poate întâmpla ca El să ne descopere păcatele noastre. Să ne bucurăm de aceasta şi dacă simţim că Hristos ne-a descoperit păcatele noastre din copilărie, din tinereţe, din familie, din toată vremea, să mergem la ai noştri şi să le spunem: M-am întâlnit cu Hristos Care mi-a spus păcatele mele. Să nu ne întristăm, să nu ne amărâm, să nu ne închidem în noi renunţând a mai merge la biserică. Uneori se aud şi astfel de expresii, cum că preoţii se ocupă de păcatele noastre. Nu ei, ci Hristos se ocupă de păcatele noastre, El, prin preoţi, ne spune tot ce am făcut, iar cei care voiesc a-şi mântui sufletele, trebuie să meargă acasă plini de bucurie, ca această femeie, spunându-le tuturor că L-am întâlnit pe Acela care ne-a spus tot ce am făcut. Şi dacă facem aşa, vor veni la Biserică soţul nostru şi copii noştri, şi vecinii noştri, şi rudele noastre. Toţi vor veni la Biserică ca să-L vadă pe Acela care i-a spus mamei, tatălui, fratelui, vecinului etc. tot ce au făcut, căci, iată, s-au întors acasă de la biserică plini de bucurie. S-au întors acasă schimbaţi. Poate acesta este un mesaj ultim şi înalt al Evangheliei Duminicii Samarinencei. Să ne întoarcem fiecare acasă, vestind ca şi samarinenilor de odinioară că ne-am întâlnit cu Cineva care ne-a spus păcatele noastre. Atunci mulţi din jurul nostru se vor mântui.
Pr. Petru Roncea
sursa: potirulviisoarei.ro
