Cuvânt la Praznicul Înălțării Sfintei Cruci: GOLGOTA ESTE OGLINDA BISERICII
În jurul soarelui pe veşnice orbite se învârt planetele. În universul lui, el stă ca un rege, privind dansul sacru al aştrilor. Ca soarele este Crucea Domnului. Înfiptă-n ziua de 14 septembrie, se uită la duminicile din jur cum o survolează. Cea dinainte, cu mărturia istoriei ce preînchipuia lemnul de viaţă dătător. Şarpele de aramă din discuţia Mântuitorului cu Nicodim nu putea fi revelaţie mai credibilă despre Cruce pentru învăţaţii Sinagogii. Cea de după, chemare către fiecare să devenim şerpi răstigniţi în pustiul unei lumi speriate de grozăvia morţii. Şi dacă trecutu-i preînchipuirea, iar viitorul, devenirea întru luarea Crucii, Praznicul însuşi ne poartă pe colina Golgotei, arenă în care actul mântuirii se derulează la apogeu.
La 15 Nisan se săvârşea Paştile iudeilor. Mielul pascal trebuia junghiat în seara zilei a paisprezecea a lunii eliberării din robia egipteană (Ieş 12, 6). La plinirea vremii, când preînchipuirile au fost înlocuite de realitatea Mielului lui Dumnezeu, la înălţarea Crucii cu Domnul ţintuit pe ea, soarele şi-a acoperit faţa şi întreg pământul s-a umbrit cu întuneric adânc, pătimire a întregii zidiri pentru suferinţa de neînchipuit a Mântuitorului. „Soarele, Mântuitorule, s-a golit de lumină, văzându-Te gol spânzurat pe lemn, pe Tine, Cel ce ai spânzurat pământul pe ape; iar pietrele, dacă Te-au simţit pe piatră înălţat, s-au despicat de frică şi temeliile pământului s-au cutremurat“ – cântăm în canonul Crucii din Octoihul Mare, la slujba de miercuri pe glasul I. Oare nu doriseră iudeii un semn din cer, ca să creadă în Iisus? Iată acum întunecarea soarelui oriunde erau ei împrăştiaţi în lume, dar iudeii tot n-au crezut. Necrezând în Lumină, până azi acest popor umblă pe întuneric şi nu ştie unde merge, cum le-a spus-o Hristos, profetic, mai înainte de patima Sa. „Crucea i-au ridicat-o şi au aşezat-o la înălţime, dar ei (evreii n.n.) au coborât şi au stat sub ea. S-au făcut astfel un simbol pentru Cel ce va şedea pe scaunul de judecată şi îi va face aşternut picioarelor Sale (Ps 110, 1). Golgota e oglinda Bisericii Lui, pe care a aşezat-o şi a zidit-o pe înălţimea Adevărului Său. Şi astăzi Biserica e întemeiată tot pe Golgota“, zice Sfântul Efrem Sirul1. Utrenia Înălţării Sfintei Cruci adevereşte sosirea vremii plinirii preînchipuirilor în evanghelia de la Ioan 12, 28-36. Vrând să arate că moartea Îi va fi pe Cruce, Însuşi Domnul profeţeşte înălţarea Crucii: „Iar Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, pe toţi Îi voi trage la Mine“. Şi continuă evanghelistul Ioan: „Iar aceasta o zicea, arătând cu ce moarte avea să moară“ (In 12, 32-33). Hristos este atât de legat de Crucea Sa încât, înălţându-L pe El, în aceeaşi vreme este înălţată şi ea. Şi invers. În acest sens, manifestarea văzută a adorării lui Hristos cel răstignit o realizează creştinii mai ales atunci când se însemnează cu semnul sfânt al Crucii, dar aceasta n-au înţeles-o mai cu seamă păgânii chiar de la începuturile Bisericii. Sfântul Chiril al Alexandriei spune despre împăratul Iulian Apostatul, un înverşunat adversar al Crucii, că le reproşa creştinilor următoarele: „Voi veneraţi lemnul gol al Crucii, făcând semnul ei pe frunte şi înscriindu-l la intrarea caselor voastre…“2. Pe de altă parte, mulţi scriitori bisericeşti ca Tertulian, Origen şi alţii fac frumoase afirmaţii despre creştinii primelor veacuri că sunt cinstitori ai Crucii şi că se însemnează cu semnul ei. Despre Sfântul Teodot din Ancira, mort în persecuţia lui Diocleţian din 303, în viaţa sa se spune că, mergând noaptea să caute trupurile a şapte fecioare arse de păgâni, deodată fu strigat pe nume de cineva. Atunci el, făcându-şi semnul crucii, văzu deodată o cruce luminoasă înspre răsărit“3 şi din ea îi apăru în faţă doi bărbaţi strălucitori care-l anunţă de iminenta sa moarte martirică.
Cu trecerea vremii, cinstirea Patimilor Domnului prin înălţarea Crucii s-a impus cu putere, împăratul Constantin cel Mare, marcat profund de apariţia pe cer a semnului Crucii, oprind prin lege pedeapsa răstignirii pe cruce, încă în uz la romani pe vremea sa. Dar Crucea pe care fusese răstignit Domnul zăcea încă îngropată sub templul păgân pe care l-a zidit împăratul Adrian pe Golgota, ca să acopere orice urmă a răstignirii lui Iisus. Şi, cu toate că era ascunsă Crucea, totuşi creştinii cei dintâi o preţuiau atât de mult că păgânii îi luau în derâdere, numindu-i adoratori ai Crucii. Când, prin pronie dumnezeiască, a fost descoperită Crucea pe care a fost răstignit Domnul, în anul 326, cinstirea ei încununându-se şi de minuni, întreg cultul liturgic s-a săvârşit şi se săvârşeşte de-atunci în jurul acestui Lemn de Dumnezeu dăruit.
Sărbătoarea înălţării Sfintei Cruci îşi trage rădăcinile tocmai din această descoperire a Crucii originare pe care Domnul slavei a fost răstignit. După ce a fost coborât trupul Domnului de pe Cruce, evreii au dorit să şteargă urma Nazarineanului, aruncându-I şi Crucea într-o prăpastie de lângă vârful Căpăţânii. Când am fost la Ierusalim, am coborât până-n adâncurile ei, la locul unde s-au aflat cele trei cruci de pe Golgota, acoperite de gunoaiele Ierusalimului. Stăruitoarea evlavie a Sfintei Împărătese Elena a fost încununată de Mirele Bisericii în chip magistral. Prin minune a fost aflată, între cele trei cruci, cea pe care a fost răstignit Hristos. Un condac al Acatistului Sfintei Cruci ne aduce aminte iar şi iar de pronia divină: „Puterea Lemnului s-a arătat atunci, spre adevărata încredinţare a tuturor, şi pe cea fără de glas şi moartă spre viaţă a sculat-o…“ Aşezată-n cultul liturgic, mai ales după 13 septembrie 335, când s-a sfinţit marea biserică construită de împăratul Constantin pe locul Golgotei şi al Sfântului Mormânt, a doua zi fiind înălţată Crucea în chip solemn în faţa credincioşilor de către patriarhul Macarie al Ierusalimului, Praznicul Înălţării Sfintei Cruci devine astfel cea mai veche şi importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Lemnului de viaţă dătător. S-a întâmplat ca şi mai târziu, la întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim, după ce fusese furată de perşii conduşi de Chosroes, la 614, să fie înălţată iarăşi în văzul extaziat al credincioşilor adunaţi în Cetatea Sfântă, de către patriarhul Zaharia, tot într-o zi de 14 septembrie a anului 630.
Dar de-acum înainte, cinstirea Sfintei Cruci nu numai prin facerea semnului s-a manifestat. În mijlocul fiecărei comunităţi creştine, crucea avea să străjuiască deasupra bisericii. Intrând înăuntru, deasupra catapetesmei aceeaşi armă împotriva diavolului. Participând la slujbele Bisericii, o bogată imnografie a Crucii te pleacă în genunchi. O, dacă s-ar fi păstrat până astăzi râvna de odinioară spre cinstirea lui Hristos cel răstignit! Dar iată câteva gânduri de durere frânte-n versuri de cântare: „Cruce Sfântă, părăsită / lângă margine de drum, / coperişul tău se strică / lângă creştinii de-acum. / Cruce Sfântă, jalnic este; / tristă stai plecată-n jos / şi nu-i nimeni să te-ndrepte / din iubire de Hristos“. Şi, o, câţi nu sunt astăzi care socotesc că-i păcat să te şi însemnezi cu acest prea dulce semn al mântuirii, dar să-l mai şi foloseşti în discursul teologic!
Cititorule, nu cred că eşti dintre aceştia. Altfel n-ai fi ajuns la aceste din urmă rânduri ale popasului nostru duhovnicesc la înălţarea Sfintei Cruci. Şi, pentru că n-ai căzut din bucuria mântuirii adusă de Cruce, după ce vei primi în auz preînchipuirile ei din Vechiul Testament citite în paremiile din Ieşire 15, 22-27; 16, 1; Pilde 3, 11-18 şi Isaia 60, 11-16, fii atent la cântările de la strană, după ce se înalţă Crucea Domnului în mijlocul bisericii, înnoire iar şi iar a învierii Domnului. Apoi şi la textele biblice din cadrul Sfintei Liturghii, de la I Corinteni 1, 18-24 şi Ioan 19, 6-11; 13, 20; 25-28; 30-35. Doar încheierea Slavei o punem aici pentru mângâierea celor care nu vor fi părtaşi rânduielii scoaterii Sfintei Cruci: „S-a plinit glasul prorocului Tău Moise, Dumnezeule, ce zice: Vedea-veţi Viaţa voastră spânzurată înaintea ochilor voştri. Astăzi Crucea se înalţă şi lumea din înşelăciune se slobozeşte; astăzi învierea lui Hristos se înnoieşte şi marginile pământului se bucură, în chimvale ca David cântare Ţie aducând şi zicând: Lucrat-ai mântuire în mijlocul pământului, Dumnezeule: Crucea şi Învierea; prin care ne-ai mântuit pe noi, Bunule, Iubitorule de oameni, Atotputernice, Doamne, slavă Ţie“.
1. Sfântul Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 189;
2. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 209;
3. Vieţile Sfinţilor, 1898, p. 815.
Pr. Petru Roncea
sursa: potirulviisoarei.ro
