Sfaturi către monahi (E). Monahism şi cugetare lumească
Noi, monahii, trebuie să evităm, pe cât posibil, folosirea mijloacelor moderne în mănăstire şi să respectăm pustia adaptându-ne ei, pentru ca şi pustia să ne dăruiască sfânta ei linişte, ca să ne ajute să ne pustiim sufletul nostru de patimi. Nu este drept să adaptăm pustia la sinea noastră lumească, deoarece este păcat să necinstim pustia.
Monahii moderni, dacă vor să-şi construiască o mănăstire pe un bloc, pentru ca astfel să aibă toate înlesnirile lumeşti pe care şi le doresc şi să se desfăteze de lumini sau să urce în al treilea cer cu ascensorul, să lase pustia în pace. Din păcate, există şi monahi care, cu toată cugetarea lor cea lumească, duc în pustie şi tot duhul lor cel lumesc împreună cu toate mijloacele lumeşti, mereu ocupându-se de schimbări, de înfrumuseţări exterioare cu cărămizi şi cu o grămadă de glastre, iar despre rugăciune nu au nici o idee. Ei sunt plini de griji, gândul lor fiind robit de mâncare bună şi de „cărămizi”. Toate acestea arată pe oamenii cei trupeşti, care sunt cărămidă-lut, iar nu duh al lui Dumnezeu. (Nu mă refer la mănăstirile noi care se străduiesc să-şi pună un acoperiş.)
Aşadar, atunci când monahul nu află lucrarea duhovnicească şi nu este ajutat nici de stareţ, ci se ocupă numai cu cele exterioare, se sălbăticeşte duhovniceşte, iar în chilie nici legat nu poate sta. Totdeauna îi vor plăcea întâlnirile cu oamenii, să o facă pe ghidul, să vorbească despre cupole şi arheologie, să le arate glastrele cu diferite flori, să le facă un prânz bogat şi să-i odihnească numai prin cele exterioare. Dacă însă va cerceta cineva ce fel de odihnă este aceasta, va vedea că ea nu este odihnă, ci prin aceste preocupări oamenii uită de mâhnirile lor numai pentru puţin, apoi iarăşi revin la stresul lor, deoarece cugetarea lumească este precum cariul ce roade mereu.
Prin urmare, scopul mănăstirilor este duhovnicesc şi nu ar trebui să existe elementul lumesc, ci cel ceresc, ca să inunde sufletele cu desfătări paradisiace. Nu putem concura cu mirenii în cele lumeşti, deoarece orice am face, mirenii au mai multe mijloace. Aşadar? Bieţii mireni vor de la noi, monahii, ceva mai înalt, dar pentru ca să reuşim în aceasta, va trebui să ne depărtăm de orice mângâiere lumească. Deoarece este cu neputinţă să simţim mângâierea dumnezeiască (desfătarea raiului), dacă nu ne îndepărtăm de cea lumească şi dacă nu moare cu desăvârşire cugetarea noastră cea lumească. Iar după ce aceasta va muri, va trebui să se facă pământ roditor, ca să crească în noi cugetarea cea dumnezeiască, deoarece desfătările dumnezeieşti nu se nasc din desfătări trupeşti, ci din durerile trupeşti, pe care le suferă, în nevoinţele făcute întru cunoştinţă şi cu discernământ pentru dragostea lui Hristos, fiii Săi cei mărinimoşi, pentru omorârea omului lor cel vechi (lumesc). Părintele Cel bun îi hrăneşte pe fiii Săi, încă de pe pământ unde se află, cu hrană cerească. Iar aceştia saltă cântând: „Ziua Învierii…”, fireşte, după ce au trecut Postul Mare cu nevoinţe, Vinerea Mare pe Cruce şi au înviat duhovniceşte, după care trăiesc necontenit Săptămâna Luminată. Adică nu prăznuiesc o dată pe an Învierea, ci ei prăznuiesc fără încetare „Paştile Domnului, Paştile”.
Bunul nostru Dumnezeu a făcut viaţa omului foarte dulce, în sensul ei bun, duhovnicesc, dar unii dintre noi o facem iad cu ticăloşiile noastre, căci nu alungăm de la noi cugetarea cea lumească, ca să înfruntăm lucrurile duhovniceşte. În felul acesta ne facem viaţa noastră dulce în înţelesul ei cel rău, nevrând să murim vreodată. Şi cu cât trec anii noştri se măreşte şi agonia umplându-ni-se sufletul de nelinişte. Adică de multe ori unii oameni nenorociţi ajung până acolo, încât vor să-şi ţină sufletul în istovitul lor trup de o sută de ani cu perfuzii, zicând: „Viaţa e dulce” şi tremurând de frică să nu moară. Pe când pentru cel care a murit lumii şi a înviat duhovniceşte nu există deloc agonie, nici frică sau nelinişte, deoarece aşteaptă moartea cu bucurie, fiindcă aceasta îl va duce lângă Hristos şi se va bucura. Iar dacă va trăi, iarăşi se bucură, deoarece şi aici trăieşte lângă Hristos simţind în parte bucuria raiului încă de pe pământ şi întrebându-se dacă există o bucurie mai înaltă în rai decât aceea pe care o simte aici.
Aşadar, aceasta este viaţa cea dulce, în adevăratul şi bunul ei sens. Cu toate că adevăraţii monahi înţeleg că ceea ce primesc în această viaţă este doar o parte a bucuriei raiului şi că în rai va fi mai multă, totuşi, din multa dragoste către aproapele, vor să trăiască pe pământ ca să ajute pe oameni cu rugăciunea, ca Dumnezeu să intervină şi lumea să fie ajutată. Fericiţi sunt aceşti monahi şi pentru rugăciunile lor să mă miluiască Dumnezeu şi pe mine, cel ce, din păcate, trăiesc o viaţă ticăloasă. Mult aş vrea ca Bunul Dumnezeu să ne învrednicească pe toţi monahii care urmăm viaţa îngerească să ajungem la măsurile acelor monahi şi să zicem cu toţii mereu, zi şi noapte: „Slavă lui Dumnezeu pentru că trăiesc! Slavă lui Dumnezeu pentru că voi muri!”
Aceasta este viaţa îngerească pe care monahii (fie tânăr sau tânără) încep să o trăiască încă de pe pământ, îmbrăcaţi cu schima îngerească, schimă care se preface în două aripi îngereşti, ce înalţă sufletele foarte sus prin dragoste curată. Iar aceste suflete nu mai fac deosebire între trupuri, potrivit spusei: „Nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască”[1].
Deci această viaţă pe care monahii o trăiesc încă de aici o vor trăi şi toţi cei ce se vor învrednici să intre în rai, deoarece acolo nu se vor mai căsători, ci vor fi ca îngerii, aşa cum a spus Hristos saducheilor[2]. De aceea noi, monahii, ar trebui zi şi noapte să mulţumim şi să slavoslovim pe Dumnezeu pentru această mare cinste ce ne-a făcut-o, aceea de a ne chema în cinul Său îngeresc şi de a ne da toate posibilităţile duhovniceşti pentru a ne face îngeri încă de pe pământ.
Fratele meu începător, toate acestea să le ai în vedere şi încearcă să izbândeşti în ceea ce doreşti. Fiindcă ai început bine, ia aminte la toate cele ce le‑am spus, ca să şi sfârşeşti bine.
Pe lângă faptul că tânărul va trebui să-i arate lui Dumnezeu multă recunoştinţă pentru că i-a făcut această mare cinste de a fi primit în cinul îngeresc, bine ar fi dacă şi părinţii acestor tineri ar înţelege marea cinste ce le-a făcut-o Dumnezeu, aceea de a primi să se înrudească cu ei.
Începutul petrecerii monahiceşti
După ce ai ales cea mai bună mănăstire (chilie sau sihăstrie), ai aflat cele mai bune condiţii duhovniceşti şi ai primit înştiinţare lăuntrică despre stareţul tău, va trebui să arunci ancora punând metanie de începător, după care începi perioada de încercare şi eşti încercat în acelaşi timp.
Dacă vrei să-ţi pui o rânduială bună şi să sporeşti duhovniceşte în călătoria ta monahicească, ca să nu te chinuieşti nici tu şi nici pe alţii să nu-i chinuieşti, mai întâi de toate trebuie să-ţi deschizi inima stareţului tău şi să-i faci o mărturisire generală. Lucrul acesta, fratele meu, consideră-l absolut necesar, precum fiecare bolnav care intră în spital îşi spune toată istoria vieţii sale pentru a fi ajutat mai bine de medic. Ia aminte să nu ascunzi de el vreun plan de‑al tău, chipurile duhovnicesc, deoarece vei fi chinuit mai târziu chiar de acest plan al tău aflându-te afară de planul lui Dumnezeu şi te vei nevoi cu ale tale netrebnice puteri omeneşti, iar nu cu cele dumnezeieşti.
Dacă vrei să intri în planul sfânt al lui Dumnezeu, încredinţează-le pe toate lui Dumnezeu şi leapădă toate planurile tale, ancorează-te de stareţul tău precum copilul cel cuminte, care nu se loveşte şi nici nu loveşte pe cineva, şi arată-i recunoştinţă pentru faptul că te duce pe umerii săi în rai, lângă Dumnezeu şi pentru că va da seamă înaintea Lui pentru tine.
Pe lângă mărturisirea generală ce o vei face, este bine să-i spui zilnic şi toate gândurile tale, până ce vei dobândi sănătatea duhovnicească. Consideră şi lucrul acesta absolut necesar, căci aşa se procedează şi cu cel bolnav, care la început este sub observaţie zilnică pentru a scăpa şi de cea mai mică temperatură.
Fragment din cartea Epistole a Cuviosului Paisie Aghioritul. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2005.
[1] Gal. 3, 28.
