Sf. 7 tineri din Efes – o mărturie a învierii morților
Pentru mulţi mărturisitori de astăzi ai Crezului aşteptarea învierii morţilor reprezintă o afirmaţie ce nu se referă la ieşirea din morminte cu trupul, la sfârşitul veacurilor, în vederea Judecăţii universale (Ioan 5, 28-29), a celor adormiţi mai dinainte. De altfel, expresia fiind la capătul Mărturisirii, aproape de Parusie, unora le trece aproape neobservată sub forţa răsuflării ultime, dar şi din lipsa unei aplecări mai stăruitoare asupra acestui important element de credinţă.
Dar încă şi pe vremea Mântuitorului erau oameni care nu credeau în înviere. Secta saducheilor le dădea speranţe în a-şi întări convingerile şi a naşte prozeliţi. Învierea Domnului a zguduit temeliile eresului, dar saducheul a ştiut imediat să-şi liniştească adepţii şi să-şi croiască drum în continuare în istorie.
În timpul împăratului Teodosie cel Mic, tocmai răbufnise mai cu furie eresul ce mărturisea că nu este înviere. Împăratul era foarte îngrijorat de aceasta, pentru că pe atunci Statul se sprijinea pe Biserică şi orice tulburare a Bisericii avea consecinţe asupra bunăstării Împărăţiei. Trecuse peste trei sute de ani de când, de pe acelaşi tron, Deciu ucidea pe creştini. Dar, deşi acum împăratul era creştin, peste Biserică erau întinse capcanele necredinţei în înviere ce făceau adevărată pierdere în mijlocul creştinilor. Atunci Dumnezeu a făcut ca dintr-o peşteră din munţii Ohlon să învie din morţi şapte tineri de la a căror adormire şi până la înviere trecuseră 372 de ani, spre luminarea credincioşilor, după cum glăsuieşte stihira a doua a Cântării a 7-a a Canonului Sfinţilor: „Vase curate şi alese ale lui Hristos s-au arătat tinerii, prin care dogma eresului din Biserică se izgoneşte, şi dreapta credinţă străluceşte: că va fi înviere a tot sufletul şi trupul, după cum s-a făcut“.
Despre ce anume este vorba vom vedea în cele ce urmează. Deciu a aflat că cei mai de seamă tineri din Efes, fiii mai-marilor cetăţii, sunt creştini. I-a adus înaintea lui poruncindu-le să jertfească idolilor. „Fericiţii tineri, supunându-se lui Dumnezeu, au defăimat porunca cea fără de lege şi, legaţi fiind, au dezlegat legătura rătăcirii…“ (Stihira I a Sfinţilor de la „Doamne striga- t-am“). Dar lupta în care s-au angajat nu era deloc uşoară, mai ales că tocmai împăratul era împotriva lor: „Cu tărie stând înaintea divanului celui ce vă chinuia, Sfinţilor, ca şi fraţii Macabei de demult, prin ostăşire aţi părăsit mărirea cea vremelnică, făcându-vă ostaşi ai lui Hristos“ (Cântarea a 3-a a Canonului). Li s-a dat timp de gândire şi, în timp ce împăratul era plecat în altă parte, cei şapte Tineri au intrat într-o peşteră din muntele Ohlon, luând cu ei aur şi argint pentru hrană. Cel mai mic dintre ei ieşea din când în când în cetate să cumpere de-ale mâncării. Deciu, întorcându-se şi aflând despre ei că sunt în peştera muntelui, a poruncit să fie astupată gura peşterii cu multe pietre, neştiind că Dumnezeu tocmai adormise pe Tineri cu o străină şi minunată adormire.
Troparul Sfinţilor, cinstiţi în 4 august, ne dezvăluie ce a urmat după aceasta: „Mari sunt isprăvile credinţei! În peşteră, ca într-o cămară împărătească, au petrecut cei şapte Sfinţi Tineri, şi fără stricăciune au murit. Iar după multă vreme, ca dintr-un somn, s-au sculat, pentru încredinţarea învierii tuturor oamenilor. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi“.
Într-adevăr, când părea înfrântă credinţa în înviere, Dumnezeu a înviat pe cei şapte Tineri, făcând să se deschidă şi gura peşterii şi ei să se simtă din nou împreună, ca după un somn de o noapte. Cel mai mic fu trimis, ca de obicei, să cumpere ceva din cetate. Luând bani şi ajungând în Efes, se mira de vederea chipului Crucii pe zid şi de oamenii care vorbeau între ei despre Hristos. S-a aflat repede până la episcopul cetăţii de taina banilor cu chipul lui Deciu cel de demult şi de străinul de vreme din cetate. Astfel, nu după multe cercetări, s-a ajuns la peşteră şi a fost preamărit Dumnezeu Care n-a lăsat Biserica să piardă de tot credinţa în înviere. „Comoară tainelor şi descoperirea minunilor celor dumnezeieşti s-a arătat acum învierea Sfinţilor; pentru că cei ce de demult cu moartea cea firească trupeşte au murit fără stricăciune acum au înviat, îmbrăcaţi, ca şi cum nu ar fi murit“ (Cântarea a 9-a).
Temeiul credinţei noastre stă în învierea morţilor. Tăria credinţei este nădejdea Învierii, dar tocmai aceasta s-a încercat a se clătina dintotdeauna, deşi sunt presărate în istorie mărturii pentru întărirea acestui adevăr de credinţă al Bisericii.
Preot Petru RONCEA
