Viaţa Sf. Arsenie Capadocianul-10 noiembrie – B
Aşadar, diaconul Arsenie a mers în locul său natal şi a început lucrarea sa cu râvnă dumnezeiască pentru a alunga întunericul neştiinţei de carte. Pricina acestui întuneric erau turcii, deoarece pe acele şase sate creştine ale Farasei, care constituiau o mică bucată de pământ grecesc, ei le vedeau cu ochi răi. De aceea şi-a continuat lucrarea cu mare discernământ, cu toate că era tânăr. A pregătit o sală pentru şcoală, iar în loc de bănci, au întins pe jos piei de capră sau de oaie, de pe care copiii îngenuncheaţi urmăreau lecţiile. Într-acest chip înţelept n-a iritat pe turci, chiar dacă se întâmpla să-i vadă aşa pe copii, căci credeau că se roagă. De cele mai multe ori Părintele îi aduna pe copii la Bisericuţa Maicii Domnului (la Kanţi) ce era sus, într-o peşteră şi pe care o avea ca pe o şcoală ascunsă[1].
Tipicul acesta, adică să se păzească de turci, l-a urmat şi mai târziu, cu toate că s-a dat o oarecare libertate creştinilor, deoarece atunci turcii fuseseră presaţi de Rusia ortodoxă. Dar la Farasa era aproape întotdeauna aceeaşi frică, deoarece era aruncată în adâncurile Capadociei.
Cam până la al treizecilea an al vârstei sale, Părintele Arsenie a învăţat ca diacon. Apoi a fost hirotonit preot în Cezareea dându-i-se titlul de arhimandrit şi binecuvântarea de a fi duhovnic. Din Cezareea, după hirotonia sa, a mers mai întâi să se închine la Sfintele Locuri, după care s-a întors în Farasa. De atunci farasioţii i-au spus Hagi-efendi. Activitatea sa duhovnicească a început să se mărească şi să se întindă. Era nevoie să facă colecte şi în satele apropiate, precum şi în oraşele mai îndepărtate. Însă scopul lui principal era ca prin aceste colecte să intre în legătură cu creştinii greci, care trăiau amestecaţi în sate împreună cu turcii, şi să-i întărească în acei ani grei.
Ceea ce a ajutat mai mult şi a întărit pe creştinii înfricoşaţi să rămână statornici în credinţa lor n-au fost numai cuvintele lui întăritoare, ci şi lucrările minunate, pe care le vedeau că le face Părintele Arsenie, deoarece avea din belşug harul dumnezeiesc şi tămăduia sufletele şi trupurile oamenilor îndureraţi. Când vedeau unele ca acestea, creştinii deveneau mai credincioşi, deoarece vedeau puterea cea mare a credinţei noastre. Turcii, care şi ei le vedeau, nu se făceau creştini, dar încetau oarecum să‑i mai supere pe creştini. Este adevărat că Părintele, pe unde trecea şi-i aduceau bolnavi ca să le citească, niciodată nu cerceta dacă bolnavul este creştin sau turc, ci întreba de ce boală suferă, ca să afle rugăciunea potrivită. Atunci când cu harul lui Dumnezeu tămăduia pe vreun bolnav, făcea pe turci să înţeleagă marea valoare a Ortodoxiei noastre şi să o respecte.
Odată, pe când străbătea satele împreună cu cântăreţul său, Prodromu, a trecut şi prin satul Sinasos. Turcii satului l-au împiedicat pe Părintele să intre în legătură cu creştinii. Părintele Arsenie n-a vorbit deloc, ci a spus numai atât lui Prodromu: „Hai să plecăm şi vei vedea pe turci cum aleargă să ne ajungă”. După o jumătate de oră de mers de la sat, Hagi-efendi a îngenunchiat şi ridicându-şi mâinile spre cer, începu să se roage. Şi deşi era vreme bună, într-o clipă s-au adunat norii şi a început o ploaie-potop cu un vânt puternic, iar satul Sinasos se cutremura cu totul. Turcii îndată şi-au înţeles greşeala şi au trimis doi vestitori călări ca să-i ajungă. Iar când i-au ajuns, au căzut la picioarele lui Hagi-efendi şi i-au cerut iertare în numele întregului sat. Atunci Părintele Arsenie i-a iertat şi s-a întors în Sinasos. A însemnat satul cu semnul Sfintei Cruci în cele patru părţi ale orizontului şi îndată au încetat toate şi s-a făcut vreme bună.
Ostenindu-se mult cu această mare ascultare a sa de a învăţa pe copii sfintele slove, făcând călătorii scurte şi lungi, fără să se lipsească nici de îndatoriile preoţiei şi ale călugăriei, se simţea totuşi odihnit când vedea că ceilalţi erau odihniţi şi ajutaţi. El avea multă dragoste pentru Dumnezeu şi pentru chipul Său, omul, şi nu pentru sine, deoarece atunci când vedea multă durere şi constrângere turcească, dragostea îl scotea afară de sine şi afară din satul său şi îmbrăţişa şi satele din împrejurimi.
[1]Învăţătura fiind interzisă copiilor creştini în timpul stăpânirii străine, aceştia alergau seara la biserici şi mănăstiri ca să înveţe să scrie şi să citească pe ascuns de ocupanţi – n. ed. gr.
Fragment din cartea Cuviosului Paisie Aghioritul, „Sfântul Arsenie Capadocianul”. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura «Evanghelismos» Bucureşti, 2006.
