Viaţa Sf. Arsenie Capadocianul – 10 noiembrie – D
Harisma vindecărilor
În timp ce faţă de alţii era iubitor, faţă de sine era foarte aspru şi, din multa sa dragoste, făcea el metanii şi postiri pentru alţii care nu puteau. Ca duhovnic de obicei nu dădea canoane oamenilor, ci numai încerca să-i aducă în simţirea păcatului, după care ei înşişi din mărime de suflet cereau să facă nevoinţă sau milostenii sau altfel de fapte bune, care-i îndemnau spre pocăinţă. Când vedea vreun copil îndrăcit sau paralitic şi înţelegea că părinţii lui erau de vină, dădea canon părinţilor să fie cu grijă, după ce mai întâi le tămăduia copilul. Odată au adus un copil paralitic la Hagi-efendi, care mai întâi a citit copilului. După ce s-a făcut bine, a dat canon părinţilor copilului, deoarece prin harisma pe care o avea a înţeles că aceia erau vinovaţi pentru faptul că fiul lor se născuse paralitic.
Altă dată au adus la el un îndrăcit din Sinaso. Părintele, de îndată ce l-a privit, a spus părinţilor lui să-l dezlege imediat. Aceia însă se temeau să-l dezlege. El le-a spus din nou:
– Dezlegaţi-l repede!
Atunci rudele copilului chinuit au spus:
– Să avem binecuvântarea ta, Hagi-efendi, dar tânărul este nebun şi ne va face rău. Noi toţi ne-am înfricoşat când l-am legat cu lanţuri.
El însă le-a repetat:
– Dezlegaţi-l şi nu vă temeţi!
Dezlegându-l, diavolul a fugit îndată şi copilul făcându-se bine s-a apropiat de Părintele Arsenie şi s‑a aşezat alături de el ca un miel cuminte. După aceea Părintele a dat canon şi acestor părinţi să postească patruzeci de zile, aşa cum se posteşte în post, deoarece a înţeles că deşi aceia se făcuseră pricină pentru copilul lor să se nască îndrăcit, l-au lăsat intenţionat flămând ca să slăbească şi în felul acesta să-l poată stăpâni, chinuind astfel pe nedrept făptura cea nevinovată.
Pe bolnavi îi aducea de obicei în casa sa, care era gata să cadă. Alături avea şi o altă chilie, de o persoană, care nu avea duşumea de scândură, ci pământ. Într-un colţ al chiliei avea două ţoale împăturite pe care le despăturea când voia să se odihnească puţin, întinzând unul pe pământ şi celălalt peste sine. (Cum dormea şi cât dormea pentru dragostea lui Hristos, aceasta o ştie numai Dumnezeu, Care îl va şi răsplăti.) În partea de răsărit a chiliei sale avea un iconostas cu destule icoane, unde ardea necontenit o candelă. Jos, în faţa iconostasului, avea o piele pe care îngenunchea când se ruga sau când citea. Avea şi un raft cu cărţi: Noul şi Vechiul Testament, Vieţile Sfinţilor şi diferite cărţi patristice, precum şi minunile Maicii Domnului, pentru care avea o mare evlavie.
Deşi chilia lui se afla în mijlocul lumii, a reuşit să trăiască afară de lume. La aceasta, precum şi la săvârşirea acelor fapte dumnezeieşti, mult l-au ajutat cele două zile în care rămânea închis în chilia sa şi se ruga, zile care au rodit atunci mai mult duhovniceşte, deoarece au sfinţit şi lucrarea celorlalte zile şi ne hrănesc în continuare şi pe noi cu roadele dumnezeieşti ale Părintelui. În afară de alte nevoinţe duhovniceşti, avea ca tipic ca miercurea şi vinerea să stea închis în chilia sa nevoindu-se şi rugându-se. Când se întâmpla să vină vreun bolnav de departe, care nu ştia tipicul său şi bătea în uşă, Părintele deschidea, dar nu vorbea. Prin semne afla suferinţa bolnavului, îi afla rugăciunea potrivită, o citea şi se făcea bine. Alteori băteau, dar nu deschidea. Negreşit se afla în contemplaţie duhovnicească. Precum arată lucrurile, în aceste zile în care stătea închis nu atrăgea numai el dumnezeieştile puteri cereşti când se ruga, ci şi pe el îl atrăgeau puterile îngereşti spre ceruri.
Farasioţii nu-l deranjau în aceste două zile, ci bolnavii treceau numai pe lângă chilia sa şi luau pământ de sub pragul uşii lui, cu care frecându-şi partea trupului lor ce suferea, se făceau bine. O femeie din Farasa care şi-a pus pământ de sub pragul uşii lui Hagi-efendi pe mâna sa anchilozată şi s-a vindecat a spus următoarele: „În ţara noastră nu ştiam ce înseamnă medic, căci întotdeauna alergam la Hagi-efendi. În Grecia am aflat doctori, dar dacă le‑am fi spus farasioţilor despre ei, li s-ar fi părut un lucru ciudat.”
Chilia lui Hagi-efendi aduna toată suferinţa oamenilor îndureraţi.
Când era în chilie, Părintele obişnuia să aibă pe spate un sac rupt. Mulţi farasioţi îi spuneau să-l arunce, deoarece veneau şi oameni însemnaţi ca să-l vadă, dar el nu-i asculta, ci le spunea: „Nu pot scoate sacul acesta, deoarece îl am ca amintire de la mama mea”. Se vede că Părintele ascundea vreo taină. Poate se ruga „în sac şi cenuşă”, deoarece jos, sub iconostasul lui, era de obicei cenuşă împrăştiată, pe care unii o vedeau pe ascuns, aşa cum a fost şi cântăreţul său mânat de o curiozitate bună. În felul acesta Părintele Arsenie, ca un cerşetor bun, cu sacul în spate şi cu mâinile întinse spre Dumnezeu, era întotdeauna plin de binecuvântările lui Dumnezeu şi îi hrănea pe copiii săi. De altfel, chilia sa era ordonată, deoarece o avea şi ca bisericuţă. Rămăşiţele din cădelniţa sa le punea în cămin ca să ardă şi îşi punea altă tămâie. Unii turci bolnavi, care se considerau pe ei nevrednici să ceară de la Hagi-efendi să le citească, cereau din cenuşa cădelniţei ce o arunca în cămin, pe care o puneau în apă şi bând-o se făceau bine.
După toate minunile acestea, pe care oamenii vedeau că le face Părintele Arsenie cu harul lui Dumnezeu, era firesc să fie cinstit ca un sfânt, precum şi era. Şi totuşi acestea l-au adus pe Părintele într-o situaţie dificilă, silindu-l să intre într-o altă nevoinţă, mai mare, ca să-şi ascundă sfinţenia şi să fugă de laudele oamenilor. Poate ca să nu se vatăme din pricina mândriei sau ca nu cumva laudele oamenilor să‑i răsplătească nevoinţele sale în această viaţă deşartă. Singura soluţie era să facă din când în când şi pe „nebunul pentru Hristos” şi prin ciudăţeniile făcute de el, oamenii să creadă cele potrivnice. Ca să nu i se spună blând, făcea pe mâniosul. Ca să nu i se spună postitor, făcea pe lacomul, precum şi multe altele asemănătoare. Când cineva îi spunea „Tu eşti sfânt”, Părintele îi răspundea: „Neamul tău nu e neam bun”. Când acela auzea aceasta, că-i cleveteşte neamul în felul acesta direct, nu-i convenea şi altă dată nu mai spunea că Părintele Arsenie este sfânt, ci că ar fi sfânt dacă ar avea o comportare mai bună. De multe ori, când voia să facă pe supăratul, nu reuşea bine, deoarece zâmbea pe sub sprâncenele sale coborâte. Încerca să convingă şi cu cuvinte pe ceilalţi că este om păcătos şi cu multe patimi, spunând: „Iată, aşa sunt cum mă vedeţi. Ce, credeţi că sunt sfânt?”
Fragment din cartea Cuviosului Paisie Aghioritul, „Sfântul Arsenie Capadocianul”. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura «Evanghelismos» Bucureşti, 2006.
Viaţa Sf. Arsenie Capadocianul – 10 noiembrie – D
