Asceţi în lume. Constantin Sotiriu (1).

 

Acesta a fost singurul fiu al lui Dimitrie, care se trăgea din Koriţa (Epirul de Nord), şi al Elenei, care era din Ierissos. S‑a născut în 1880. Tatăl său lucra în Sfântul Munte. La vârsta de şapte ani a rămas orfan de mamă, de aceea l‑a luat în grijă o mătuşă de‑a lui. A avut şi un frate care a murit la vârsta de cinci ani.

Odată s‑a îmbolnăvit şi avea febră mare. Era copil mic şi se afla singur în casă. S‑a dus să bea apă, dar cana era goală. Atunci s‑a întins pe pat şi a început să plângă spunând: „De ce să nu am şi eu mămica mea?”. Deodată a văzut uşa camerei deschizându‑se şi intrând un preot cu epitrahil, care îi zâmbea. Când acesta a început să‑l mângâie pe faţă, Constantin l‑a întrebat:

–    Cine eşti tu? Nu eşti preotul nostru… Eu îi cunosc pe toţi preoţii din împrejurimi…

–    Ai dreptate, Constantine. Eu sunt acesta, şi i‑a arătat icoana Sfântului Nicolae, pe care o avea în casă.

Mama sa avea multă evlavie pentru Sfântul Nicolae.

Atunci micuţul Constantin i‑a zis:

–    Mama mea îmi spunea că acesta este Sfântul Nicolae.

–    Da, eu sunt Sfântul Nicolae şi am venit ca să te ajut. Să nu plângi!

–    Am febră şi mi‑e sete, dar cana nu are apă.

–    Vino şi vezi, cana este plină cu apă.

Când micuţul a văzut‑o plină, s‑a mirat. A băut apă şi îndată i‑a scăzut temperatura.

–    Acum sunt bine, a spus Constantin.

–    Da, Constantine, şi acum va veni mătuşa ta şi îţi va aduce să mănânci şi vei merge să te joci cu ceilalţi copii care sunt afară. Vei aprinde candela şi oricând vei avea nevoie de mine, să mă chemi, iar eu voi veni să te ajut.

Şi îndată a dispărut dinaintea ochilor lui. Aşa cum a venit, tot astfel a şi plecat.

Iarna rămânea singur în sat, ca să meargă la şcoală, iar vara tatăl său îl lua în Sfântul Munte. Era însă foarte greu ca să rămână singur la vârsta pe care o avea, de aceea a fost nevoit să întrerupă şcoala. A făcut numai două clase, după care s‑a stabilit defini­tiv la Sfânta Mănăstire Karakalu din Sfântul Munte, rămânând lângă tatăl său care lucra ca cioplitor, şi ajutându‑l la muncă.

Şi de la mama sa care era evlavioasă, dar mai ales datorită şederii sale în Sfântul Munte, a învăţat să meargă la biserică, să se spovedească, să postească şi să se împărtăşească. În fiecare dimineaţă şi seară se ruga negreşit şi făcea multe metanii.

Mai târziu, a venit în Ierissos şi a învăţat meseria de dogar. Era bun şi cinstit în ceea ce priveşte meseria sa şi era de folos satelor din vecinătate. Era cunoscut ca „Sotiris dogarul”. De la numele său de familie, Sotiriu, a primit numele de „Sotiris”, iar cuvântul „dogar” arăta meseria sa. Timp de şase luni lucra în Ierissos, iar restul anului lucra în Sfântul Munte, la Mănăstirea Karakalu şi la diferite chilii.

S‑a căsătorit cu Dafni, fiica lui Gheorghe Papás. Acesta avea un hotel în Ierissos şi era primarul satului. Era un familist bun şi un om credincios. De la părinţii ei a învăţat şi Dafni evlavia şi viaţa duhovni­cească. Era o soţie bună, o mamă iubitoare, o bună creştină şi se bucura să‑l slujească pe fiecare. Au dobândit şase copii. Primii doi au adormit la o vârstă fragedă. Ca soţi, erau foarte legaţi între ei şi se iubeau. Din pricina lipsei mijloacelor de comunicaţie găzduiau în casa lor numeroşi părinţi din Sfântul Munte, precum şi pe egumenul de atunci al Mănăs­tirii Karakalu, Părintele Pavel, şi pe reprezentantul aceleiaşi mănăstiri în conducerea Sfântului Munte (Chinotita), Părintele Vasilie. Aceasta o făcea „pentru a-i odihni puţin”, aşa cum spunea.

La cutremurul din 1932 satul a fost distrus. Constantin, pentru a‑i elibera pe cei din familia sa, a ridicat greutate şi a făcut hernie pe care a lăsat‑o neoperată până la sfârşitul vieţii, şi de aceea s‑a chinuit mult. Cu toate acestea, a lucrat din greu ca să facă două case noi.

 

În Sfântul Munte a avut şi un accident: în încer­carea sa de a lega un butoi nou, acesta a căzut peste el şi i‑a rupt piciorul. A fost un accident destul de grav. Atunci a fost dus în satul său pentru a se vindeca. Însă piciorul rupt nu s‑a prins bine şi astfel a rămas cu o umflătură la gambă care îl îngreuia şi la metanii.

Sfântul Nicolae a continuat să‑l cerceteze în clipe de primejdie. Într‑o seară, fiul său se primejduia pe mare. Atunci Sfântul l‑a trezit spunându‑i:

–    Constantine, scoală‑te! Fiul tău se primejduieşte şi tu dormi. Scoală‑te ca să te rogi!

Când şi‑a deschis ochii, l‑a văzut pe Sfânt şi can­dela ce era agăţată în camera sa mişcându‑se singură. A trezit‑o şi pe femeia sa şi s‑au rugat, iar copilul lor a fost izbăvit. Într‑adevăr, aşa cum au aflat mai târziu, în acel ceas se afla în mare primejdie.

Soţia sa, Dafni, după o boală îndelungată a ador­mit în anul 1944, la vârsta de cincizeci şi cinci de ani. A adormit dând binecuvântări întregii ei familii. Bătrânul Constantin a cinstit văduvia sa. Pe atunci avea şaizeci şi patru de ani. Şi‑a căsătorit copiii (trei fete şi un băiat) şi a rămas cu fiul şi cu nora sa.

A continuat să lucreze ca dogar. Făcea teascuri de câteva tone şi butoaie de dimensiuni mari. Fiul său s‑a ocupat cu comerţul. Tatăl împreună cu fiul produ­ceau cu o iscusinţă deosebită cantităţi mari şi diferite sortimente de vinuri şi de rachiu. La strânsul recoltei angaja argaţi. Aceştia îl iubeau mult pe bătrân fiindcă se purta cu ei cu dragoste, ca şi cum ar fi fost copiii săi. Chipurile lor se luminau atunci când ajungeau în curtea casei şi‑l vedeau pe bătrân primindu‑i şi salu­tându‑i cu multă bunătate.

La vie, la măsline şi la pomii pe care îi aveau într‑un loc foarte îndepărtat de sat, lucra din greu şi cu râvnă. Căra apă cu spatele pentru a‑i uda. Se ostenea mult. Rudele sale îi cereau să înceteze de a mai merge acolo, însă el era neînduplecat. Stăruinţa sa în a merge la câmp, deşi nu aveau vreo dificultate economică, îi punea pe gânduri. Dar fiindcă insistau mult ca să‑l oprească spunându‑i:

–    Acum nici nu mai poţi să lucrezi. De ce mergi la câmp? Ce faci acolo?

Atunci a fost nevoit ca să le destăinuiască:

–    Ce fac? Iată ce fac… merg acolo şi mă rog.

–    Bine, dar trebuie să mergi acolo ca să te rogi?

–    Da, fiindcă acolo sunt singur.

Atunci au respectat hotărârea lui şi nu l‑au mai împiedicat. Au plătit un argat ca să lucreze acolo câteva ore, astfel încât bătrânul să meargă acolo doar ca să supravegheze.

Pe aceste ogoare mergea şi petrecea ore nesfârşite. Acolo, într‑o stâncă, a găsit o mică deschizătură, în care cu greu intra un om. În această deschizătură se adăpostea când era vreme rea.

În afara puţinelor ore în care dormea, restul timpului, chiar dacă se afla în camera sa, niciodată nu se întindea pe pat. De obicei îl vedeau stând pe mar­ginea patului, cu picioarele lăsate în jos şi cu capul plecat. În această poziţie se afla de obicei sau în poziţie de rugăciune. Iar atunci când şedea, o făcea de parcă ar fi stat lângă cineva pe care îl respecta, de parcă ar fi dat seama înaintea cuiva, având întotdea­una capul plecat cu multă cuviinţă. Se îndeletnicea neîncetat, aşa cum s‑a dovedit mai târziu, cu Rugă­ciunea minţii, dar niciodată nu a spus despre aceasta. Odată stătea pe un zid de piatră şi murmura ceva. Când cineva l‑a întrebat ce rosteşte, a răspuns vag:

–    Ce să rostesc? Iaca, rostesc şi eu…

Însă la intervale regulate de timp ridica puţin capul, respira adânc şi spunea cu voce tare: „Doamne miluieşte”. Vorbea puţin. Atunci când unora li se pă­rea că nu participă la discuţia lor, ci că trăia în lumea lui, deodată dădea un sfat potrivit, iar ei făceau înda­tă ceea ce spunea, pentru că respectau şi primeau întotdeauna sfatul său. Tot ceea ce făcea, săvârşea cu rugăciune. Uneori, oamenii din dragoste şi din res­pect faţă de el, evitau să‑i vorbească, ci numai îl priveau, se minunau de el şi se depărtau puţin. Cel care se afla lângă el simţea o pace adâncă.

Fragment din cartea Ieromonahului Eftimie Athonitul, Asceţi în lume, vol. I, publicată la Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Ath

Asceţi în lume. Constantin Sotiriu (1).

Sfinţenia mirenilor