Cuvânt la Duminica a 5-a după Rusalii: HRISTOS ȘI-A FĂCUT UN ALTAR ÎN INIMA NOASTRĂ
Duminica a cincea după Rusalii ne pune înainte textul Evangheliei de la Sfântul Evanghelist Matei (8, 28-34; 9, 1), care relatează o vindecare extraordinară pe care Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, a săvârşit-o dincolo de Marea Galileii, în ţinutul Gherghesenilor, acolo unde se aflau doi oameni cuprinşi de duhuri rele şi care locuiau în morminte, adică în locurile cele mai de jos ale pământului. Căci cine este cuprins de un duh rău nu locuieşte printre oameni, nu poate fi socotit că locuieşte printre oamenii normali, ci astfel de oameni trăiesc în locurile adânci şi întunecoase ale pământului care sunt icoane ale iadului. Pentru că a fi stăpânit de puterea duhului rău înseamnă a trăi iadul încă de pe pământul acesta.
Iată că Mântuitorul, venind în lumea aceasta, a voit să slobozească de puterea diavolului lumea întreagă, iar eliberarea acestor doi oameni se face icoană a eliberării noastre, a tuturor oamenilor, de sub puterea lui satan, de sub puterea morţii. De aceea noi cântăm cu multă bucurie în noaptea învierii: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând”, cu moartea Lui călcând moartea.
În ziua de astăzi, Evanghelia ne arată cum Hristos în chip real a biruit puterea demonilor alungându-i din aceşti doi oameni care erau cuprinşi de ei. În apropierea acestor oameni erau turme de porci, ne spune Evanghelia, care „păşteau nepăsători”, imagine şi ea simbolică pentru că vrea să ne spună ceva: dacă stai nepăsător în faţa Cuvântului Evangheliei şi a lucrării pe care Hristos o face prin Biserică, adică mântuirea lumii, eliberarea oamenilor de sub povara celui rău, a celui viclean, atunci te afli de fapt la marginea prăpastiei sufleteşti şi duhul cel rău care iese din oamenii mântuiţi, din oamenii salvaţi de puterea lui Hristos, intră în aceia care stau nepăsători, adulmecând cu fiinţa lor cele putrede ale pământului, aşa precum porcii cu râturile lor scormoneau pământul de pe marginea lacului Ghenizaret. Duhurile rele, ieşind din acei oameni, au intrat în turma de porci care s-a aruncat în mare şi s-a înecat. Păzitorii porcilor s-au dus speriaţi în cetate şi au spus stăpânilor acelor porci: iată, nu mai aveţi porcii, turmele toate s-au aruncat în apă, a venit Iisus din Nazaret şi a vindecat pe cei doi oameni care erau spaima noastră, a cetăţii noastre; pentru că nimeni nu îndrăznea să iasă noaptea din cetate, pentru că pe uliţe umblau aceşti oameni îndrăciţi, un pericol pentru societate.
Deşi Hristos i-a vindecat pe cei doi îndrăciţi, oamenii din cetate erau tot supăraţi că pentru această vindecare a trebuit să plătească cu turmele lor de porci eliberarea lor de spaimă. Deci au ieşit şi L-au rugat pe Iisus să plece din ţinutul lor; nu mai aveau nevoie de Hristos; ar fi dorit să fie şi oamenii vindecaţi, şi pace în cetatea lor, în acelaşi timp să-şi facă şi averi cu porcii lor. Numai că ei, fiind evrei, nu aveau voie să mănânce carne de porc, dar creşteau porcii pentru ca să-i vândă la cei care-i puteau mânca, care nu erau dintre evrei. Trăind la marginea ţinutului poporului Israel, ei vindeau porcii la alte popoare păgâne şi astfel se îmbogăţeau. Mântuitorul nu a voit ca ceea ce ei nu aveau voie să mănânce să dea altora care nu ştiau că n-au voie. Sigur că şi aceasta are un înţeles foarte adânc pentru că ceea ce tu nu ai voie să faci, ştiind din Scripturi, nu poţi permite altuia de lângă tine să facă ca să păcătuiască.
Aş vrea să închei cuvântul prezentării acestei Evanghelii cu o întâmplare care ne vorbeşte foarte mult în legătură cu modul în care oamenii percep prezenţa lui Hristos în mijlocul lor, atâta vreme cât le face lor bine, dar în momentul în care îi mustră sau îi ceartă, atunci oamenii nu mai au nevoie de Hristos.
Era un sat care nu avea biserică şi un bătrân, simţind nevoia unui loc de rugăciune, a zis să facă o troiţă la marginea satului, măcar acolo să o aşeze, şi ori de câte ori oamenii ies din sat şi se duc la câmp să se poată închina la acea cruce. După ce a făcut-o şi a pus-o la capătul satului, oamenii, ieşind din sat şi mergând la câmpurile lor, treceau pe lângă acea troiţă, îşi făceau semnul crucii şi spuneau: „Doamne, ajută-ne!” Şi Dumnezeu îi ajuta. Când aveau probleme, mergeau la cruce şi ziceau rugăciuni de implorare a milei lui Dumnezeu pentru necazurile care îi cuprindeau. După aceea oamenii au zis: e atât de departe crucea acolo, hai să o aducem în mijlocul satului, să o avem la îndemână, că apar mereu probleme şi multe rugăciuni avem de făcut către El, multe nevoi avem pe care să ni le împlinească. Şi au adus crucea cu Iisus cel ţintuit pe ea în mijlocul satului şi acolo se rugau mereu, rostindu-şi cererile la acea cruce. Dumnezeu le împlinea dorinţele lor, dar oamenii continuau să facă păcate. S-a întâmplat odată că unul dintre oamenii din sat, mergând la furat, să treacă pe lângă troiţă cu obişnuita rugăciune. Hristos de pe cruce i-a vorbit şi i-a spus că este păcat să fure; dar omul şi-a întors faţa şi a mers în drumul lui; altă dată, două femei se certau între ele pe drum aproape de troiţă şi Hristos de pe cruce le-a strigat şi acelora cu dragoste că nu este frumos ceea ce fac. Şi tot aşa, oamenii au început să fie mustraţi pentru păcatele lor de Iisus de pe cruce. Atunci au zis între ei: „De ce să ne mustre Iisus pe noi? Să-L scoatem de aici, să-L ducem înapoi la marginea satului, că prea Se bagă în treburile noastre şi în viaţa noastră; iar când o să avem nevoie de El, mergem acolo la troiţă şi-I spunem noi ce nevoi avem.” Astfel au luat crucea din mijlocul satului şi au dus-o înapoi la marginea satului şi L-au lăsat acolo pe Iisus părăsit, pentru că nu mai aveau nevoie de El.
În Evanghelia de astăzi oamenii au venit la Iisus şi I-au spus că nu mai au nevoie de El, să plece de la ei, nu mai au nevoie de prezenţa Lui. S-a întâmplat cu ei ca şi cu cei din pilda de mai sus, la fel au socotit că nu mai au nevoie de Hristos. Dacă ar fi Hristos în mijlocul nostru, El ne-ar mustra, ne-ar critica mereu pentru păcatele noastre.
Hristos este în mijlocul nostru, El a venit ca să vindece sufletele noastre de toate păcatele, Hristos stă în mijlocul satului nostru, El Şi-a făcut un altar în inima noastră, înlăuntrul fiinţei noastre, conştiinţa noastră este glasul Lui care ne mustră când săvârşim un păcat, când vrem să facem ceva care nu este după voia lui Dumnezeu. Conştiinţa dinăuntru ne mustră: nu-i bine ce faci, dar dacă înăbuşim acest glas al conştiinţei, acest glas al lui Hristos, şi spunem: mergem şi facem, atunci de fapt Îl scoatem pe Hristos din lumea noastră, nu avem nevoie de El să ne însoţească pe calea vieţii, să-L avem printre noi.
Evanghelia de astăzi ne vorbește despre prezenţa lui Hristos în mijlocul nostru atât de necesară în bucurie cât şi în necaz, în câştiguri cât şi în pierderi, întotdeauna avem nevoie de prezenţa Lui.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să nu plece din mijlocul nostru, să nu ne uite. Ştim că suntem păcătoşi, ştim că suntem nevrednici de prezenţa Lui, în acelaşi timp avem în inima noastră şi dorinţa întoarcerii, a pocăinţei şi spunem: Doamne, am păcătuit, iartă-ne, binecuvintează-ne cu prezenţa Ta! Amin!
sursa: potirulviisoarei.ro
Pr. Petru Roncea
