Cuvânt la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci: SĂ FACI FAPTE BUNE CA ROD AL CREDINȚEI ÎNSEAMNĂ A-L URMA PE HRISTOS CU CRUCEA PE CARE O AI
Duminica numită în calendar ca fiind de după Înălţarea Sfintei Cruci este un ecou al praznicului de curând trecut, praznicul Înălţării Sfintei Cruci. Ca orice ecou, poartă în sine aceleaşi cuvinte sau transmite aceleaşi evenimente pe care sărbătoarea ultimă, cea din 14 septembrie, ni le-a pus înaintea noastră. Atunci am auzit Evanghelia Răstignirii lui Iisus Hristos, iar acum Biserica ne pune înainte textul Evangheliei urmării lui Iisus Hristos cu crucea noastră. Evanghelia de la Marcu cap. 8, versetele 34-38 şi cap. 9, versetul 1, ne pune la inimă chemarea Mântuitorului de a-L urma purtându-ne crucea noastră. Fiecare dintre noi avem o cruce de purtat şi avem un necaz al nostru, avem o suferinţă a noastră, avem un mijloc de mântuire pe care Dumnezeu ni l-a oferit, fiecăruia în parte, special pentru fiecare în parte, pe care cruce purtându-o să putem să ajungem în Împărăţia lui Dumnezeu, să ne mântuim sufletele.
Mântuitorul ne pune nişte condiţii, nişte trepte pe care trebuie să păşim, să urcăm pentru ca să ajungem cu crucea noastră la El, zicând: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”. Patru trepte. Patru lucruri foarte importante, patru lucruri pe care nu le putem răsturna din ordinea lor. Patru lucruri care sunt neapărat de trebuinţă fiecăruia dintre noi în vederea mântuirii sufletelor noastre.
Primul lucru: cel care voieşte să vină după Mine – este voinţa noastră, pe care trebuie să ne-o punem în slujba lui Dumnezeu, pe care să o oferim lui Hristos; suntem creaţi liberi după chipul lui Dumnezeu, avem libertate să facem ce vrem. Vedeţi: facem ce vrem. În vremea comunistă nu puteam face chiar ce voiam în sensul manifestării în afară; omul înghiţea în sine, înjura în el însuşi pe conducătorii lui, pe mai-marii lui, dar nu-şi permitea să spună vreun cuvânt care să înfiereze pe cineva şi să se facă astfel vinovat de închisoare. Astăzi, omul e liber să spună orice vrea, împotriva oricui şi, ca întotdeauna, împotriva lui Dumnezeu. Împotriva lui Dumnezeu şi comuniştii erau bucuroşi să audă pe oameni cum înjură. Pentru că ei erau împotriva lui Dumnezeu şi voiau să arate că nu există Dumnezeu şi atunci, când omul înjura pe Dumnezeu, ei ştiau că acela este necredincios, deci un om de-al lor. Astăzi, însă, pe nimeni nu mai interesează dacă cineva înjură sau nu înjură, dacă preamăreşte pe Dumnezeu sau nu-L preamăreşte. Singur diavolul este acela care are interes ca oamenii să fie împotriva lui Dumnezeu. Dar noi putem face orice. Avem voinţa liberă să mergem să facem păcate sau să ne împotrivim ispitei păcatului, voinţă liberă avem să mergem la Hristos sau voinţă liberă să nu mergem la Hristos. La biserică, care este casa lui Dumnezeu, locul unde Hristos ne aşteaptă, ne cheamă, sau a nu merge la biserică, a nu răspunde chemării lui Hristos. Suntem liberi. Ce mare dar este libertatea! Cu libertatea aceasta putem câştiga raiul şi putem să intrăm şi în iad. Depinde de noi ce alegem. Voinţa noastră, „Cine voieşte să vină după Mine” – e primul cuvânt. Atâţia oameni aleg să stea duminica acasă. E voinţa lor. Adică să respingă chemarea lui Hristos la Liturghie, la Jertfa Lui, la a participa pe Golgota răstignirii Lui, la moartea Lui. Unii oameni zic: ce importanţă are? Mai rar merg la biserică. Nu e chiar aşa importantă Liturghia. Eu am credinţa în inmă, eu cred în Dumnezeu şi e de ajuns. Foarte mulţi din lumea aceasta zic aşa. E dreptul lor, e voinţa liberă. Şi Dumnezeu are voinţa liberă şi când ne vom prezenta înaintea Lui, atunci când vom muri, El va zice cum va voi: „Nu vă cunosc pe voi”. El poate să spună despre noi aşa, pentru că nu ne-a cunoscut. Eu vă cunosc pe dumneavoastră care veniţi la biserică, dar vă mărturisesc că sunt oameni în parohia noastră pe care încă nu-i cunosc. Sunt bărbaţi, mai ales, dar şi femei, care când merg cu molifta şi întreb cine stă aici, mi se răspunde: cutare, dar nu ştiu cum arată. Dacă mă întâlnesc în oraş cu ei, nu-i salut; fiindcă în oraş îi saluţi pe cei pe care îi cunoşti, dar ei se uită la tine şi spun: părintele nostru e mândru, nu ne salută! Dar tu nu-l cunoşti, pur şi simplu, pentru că nu l-ai văzut niciodată. Sunt oameni din parohie pe care eu niciodată nu i-am văzut. Cum voi mărturisi pentru ei: acesta este enoriaşul meu, când eu nu-i cunosc! Cum ne va mărturisi Hristos pe noi înaintea Tatălui, când noi nu răspundem chemării Lui şi nu participăm la moartea Lui, să ne vadă El de pe Cruce pe fiecare cum ne plângem păcatele şi cum spunem, aşa cum auzim la rugăciunea de la începutul Sfintei Liturghii, la Acatist: „Eu, Doamne, cu păcatele mele Te-am răstignit pe Tine, O! Răstignitul meu, Hristoase! Câte ai pătimit pentru mine, pentru păcatele mele!” Aceste cuvinte le rostim în biserică înaintea crucii lui Hristos, pe care El Se răstigneşte, pe care El moare pentru noi, în fiecare zi, în fiecare Liturghie pe care o săvârşim în biserică. De foarte mare importanţă este Sfânta Liturghie. Oamenii zic: acestea sunt ritualuri, sunt lucruri ale Legii celei vechi; diavolul înşală astfel lumea. Protestanţii zic: tot ce se întâmplă în Biserica Ortodoxă nu are valoare pentru mântuire, pentru că sunt lucruri văzute, sunt lucruri care sunt pipăibile, nu sunt ale credinţei. Dar oare, vedem noi pe Hristos în Sfânta Împărtăşanie? Oare nu avem noi o mare credinţă ca în pâinea şi vinul din potir să vedem trupul şi sângele lui Hristos? O, ce mare credinţă ne trebuie! Credinţă ca a sfinţilor, ca atunci când ne împărtăşim să credem că am luat foc în gura noastră. Hristos Se micşorează, Se restrânge din măreţia, strălucirea şi văpaia dumnezeirii Lui astfel încât să nu ne ardă gura şi pântecele atunci când ne împărtăşim.
Al doilea lucru: „Să se lepede de sine”. Voinţa este uşa cea strâmtă. Lepădarea de sine este intrarea pe această uşă strâmtă care este Hristos. Uşa strâmtă prin însăşi denumirea ei înseamnă ceva prin care trebuie să te strecori, să lepezi bagajele; ai bagaje mari, nu poţi trece, e prea strâmt locul, trebuie să te lepezi de sine. În sinea noastră, părerea despre noi este atât de umflată, atât de mare încât nu poţi trece nici printr-o poartă larg deschisă, darămite prin uşa cea strâmtă, care este Hristos. Se spune că şarpele, când îmbătrâneşte, se duce la văgăuna lui între stânci, care este foarte îngustă, şi acolo se strecoară cum poate şi leapădă pielea veche. Aşa el se înoieşte şi întinereşte, rămânând cu pielea cea nouă, haina veche şi-o lasă şi întinereşte cu o haină nouă. Prin uşa cea strâmtă când intră creştinul, el îşi lasă haina veche, îşi leapădă firea lui, părerile despre sine, şi merge pe urma lui Hristos fără nimic din ale lui, din pretenţiile lui, din mândria lui, din slava pe care şi-o închipuie că o are înaintea lumii.
Al treilea lucru este: „Să-şi ia crucea sa”. După ce voim să mergem după Hristos, după ce ne lepădăm de firea cea veche, aşa putem să ne ducem crucea, altfel nu reuşim. Chiar dacă în mod fizic ne-o ducem, că toţi ne purtăm bolile noastre, toţi ne purtăm necazurile noastre, şi ateii se înbolnăvesc şi mor şi necredincioşii au necazuri în casa lor şi în trupul lor şi îşi duc necazurile, n-au ce face, dar una este a-ţi duce crucea lepădat de sine şi urmând pe Hristos şi alta a-ţi duce crucea cârtind nemulţumit, aşa cum şi-o duc cei necredincioşi.
Şi, după ce îţi iei crucea, următorul lucru este să-L urmezi pe Hristos. A-l urma pe unul care a suferit mai mult decât tine este izvor de nădejde pentru tine, care ai o cruce mai mică ca a aceluia. Noi toţi avem o cruce mai mică decât a lui Hristos. Oricât am suferi noi. Unii zic: „Părinte, sufăr ca Hristos, ca Hristos port cruce grea.” Nicidecum! Este o blasfemie să spui lucrul acesta. Nu poţi să spui că porţi o cruce ca a lui Hristos. El a pătimit pentru lumea întreagă, noi pătimim pentru noi, pentru păcatele noastre. Dar această chemare de a lua crucea înseamnă a trăi în faptele bune pe care le face şi le cere credinţa şi urmarea lui Hristos. Să faci fapte bune înseamnă a-L urma pe Hristos cu crucea pe care o ai, cu necazurile pe care le porţi, cu bolile pe care le ai în trupul tău, cu neputinţele tale, cu lipsurile tale, să poţi să-L urmezi pe Hristos şi să faci fapte bune, iată, aceasta este chemarea Evangheliei de astăzi. Amin!
Pr. Petru Roncea
sursa: potirulviisoarei.ro
