Cuvânt la Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul: AU FĂCUT CU EL CÂTE-AU VRUT!
Uneori se întâmplă ca înaintea unei mari nenorociri să fie una prevestitoare, un semn de care, din păcate, cei mai mulţi îşi dau seama abia după ce se consumă dezastrul cel mare. Cea mai grozavă revoltă a răului în lume a fost, desigur, răstignirea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu. Evenimentul care s-a arătat cu adevărat ca o prevestire sumbră a ceea ce vor face oamenii cu Iisus Hristos a fost, fără îndoială, uciderea celui mai mare bărbat născut din femeie: Sfântul Ioan Botezătorul. Însuşi Domnul presimţea acest curs al răului când, vorbind despre Botezătorul Său ce plecase deja din lumea aceasta, zise ucenicilor Săi: „Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte-au vrut; tot aşa va pătimi şi Fiul Omului de la ei“ (Mt 17, 12).
Se ştie din istoria biblică cum că cei întemniţaţi nu cunoşteau doar lipsa de libertate, ci erau supuşi şi la diferite batjocuri şi umilinţe dezgustătoare. Asta vrea să spună expresia: „au făcut cu el câte-au vrut“. Dar nu numai evreii s-au făcut vinovaţi de astfel de fapte imorale. Oare temniţele comuniste – şi nu numai – nu alunecă în săvârşirea de fapte inumane ce îngrozesc orice ureche omenească?
Despre sfârşitul Sfântului Ioan Botezătorul, de care ne aminteşte îndoliata zi de 29 august a fiecărui an, aflăm în imnologia zilei cu paremiile ei – Isaia 40, 1-5, 9 şi versete alese din alte capitole; Maleahi, versete alese din capitolele III şi IV; Înţelepciunea lui Solomon, versete alese din cap. IV şi V, 1-7 – şi-n textele evangheliilor de la Matei 14, 1-13, la Utrenie, şi Marcu 6, 14-30, la Sfânta Liturghie. Cât de mustrător este glasul Bisericii faţă de fapta netrebnică a lui Irod: „Nu ţi se cădea ţie, Iroade, pe văditorul desfrânării să-l osândeşti la moarte pentru pofta diavolească şi pentru înfierbântarea spre turbată desfrânare. Nu ţi se cădea ţie să dai cu greşeală femeii celei fărădelege preacinstit capul lui, pentru jurământul dat pentru un joc. O, cum ai îndrăznit a face o ucidere ca aceasta? Şi cum nu s-a ars spurcata jucătoare, aducându-l pe acesta pe tipsie în mijlocul ospăţului?…“! (stihiră de la «Doamne, strigat-am»). Sau altul, la Utrenie: „Vai de orbirea lui Irod, care, ocărând pe Dumnezeu prin călcările Legii, cu vicleşug se făţărniceşte a păzi jurământul şi spre desfrânare ucidere adaugă, făţărnicindu-se a se mâhni. O, negrăită milostivirea Ta, Stăpâne, prin care, Hristoase, mântuieşte sufletele noastre ca un milostiv“! (stihiră de la Laude).
O, de-am fi cu luare-aminte măcar la slujba acestei sărbători, ultima a anului bisericesc, aducere-aminte, iar şi iar, că uciderii de semeni îi urmează uciderea de Hristos. Şi că, dacă cineva face câte vrea cu fratele său, tot la fel se va comporta şi cu Hristos, Fratele nostru cel mai mare, Omul neajutorat şi străin al Istoriei. Oare nu cumva sărbătoarea aceasta aşezată după Adormirea Maicii Domnului, care, de fapt, încheie ciclul sărbătorilor anului bisericesc început cu Naşterea Fecioarei, se face inel de legătură între ani, motivaţie pentru următorul ciclu al mântuirii, ucidere de om ce premerge uciderii de Hristos?
Irod Antipa, unul din fiii lui Irod cel Mare, ucigătorul de prunci, moştenise de la tatăl său natura vicleană şi desfrânată în aşa măsură că mereu se silea să păgubească în vreun fel pe ceilalţi fraţi. Dacă pe unii i-a lucrat la Roma, prin calomnii şi clevetiri ruşinoase, apoi pe Filip l-a înşelat în chiar sentimentul prieteniei şi-al ospitalităţii, ameţindu-i nevasta acestuia cu luxul de la palatul său, adus de la curtea romană, unde el, deseori, se linguşea pe lângă puternicii zilei. Legătura criminală făcută între ochii desfrânaţi ai celor doi nelegiuiţi a condus la două divorţuri: pe de o parte, nevasta lui Irod, fiica prinţului arab, Areta, se întoarse la tatăl ei, iar pe de alta, Filip a rămas singur, chiar şi fiica lui, Salomeea, urmându-şi mama, pe Irodiada, în palatul lui Irod din Tiberiada.
Nu departe de cetatea de scaun a lui Irod, era pustiul Iudeii, unde propovăduia Ioan. Urechea lui fină sesizase spaima poporului pentru iminenta primejdie de război din partea arabului Areta, atins în onoarea familiei sale, dar şi că Legea fusese grav batjocorită în chiar casa regală, fapt ce va revărsa curând mânia lui Dumnezeu peste neamul lor. Cu iuţimea lui Ilie, care-i era prototip, Ioan şi apăru în antecamera dezmăţului lui Irod, şi-n chiar luna lui de miere făcu să răsune grozava sentinţă: „Nu-ţi este îngăduit s-o ai pe femeia fratelui tău“ (Mc 6, 18). De-ajuns ca într-un context politic prielnic, când nu numai Pilat se temea de oricine aduna poporul în juru-i, dar chiar şi preoţii şi cărturarii din Ierusalim începeau a-şi pune semne de întrebare cu privire la influenţa majoră a Botezătorului asupra gloatelor, Irod îşi adormi conştiinţa, prinzându-l, poate noaptea, când era singur, pe Ioan şi ducându-l în temniţa subterană din castelul său din Maher.
Textele evangheliilor ce se citesc în această zi încep cu spaima lui Irod în legătură cu o posibilă înviere din morţi a lui Ioan, despre care el ştia bine că pierise din chiar porunca lui. Pentru a-şi dezlănţui mai fără frâu patimile, a ales să încline mai degrabă de partea saducheilor care nu credeau în înviere şi, pentru aceasta, îşi putea permite multe cu trupul său. Sau poate chiar era saducheu care nu iubea decât banii şi plăcerile, indiferent dacă ele veneau prin asuprirea poporului sau chiar a fraţilor săi.
La ospeţele sale de la palat, înconjurat de linguşitori, adeseori Irod poruncea să fie scos Ioan din adânc şi să-i vorbească ceva. Prorocul n-avea alt discurs decât Adevărul, astfel că Irod, „ascultându-l, rămânea-ndelung pe gânduri şi bucuros îl asculta“ (Mc 6, 20). Îi va fi amintit Ioan şi de blestemul sterpiciunii rostit de Lege asupra unei fapte ca a lui (Lev 20, 21) – nu putea să nu-i aducă aminte de ce n-are copii şi nu va avea cu Irodiada –, dar şi de credinţa în învierea morţilor, care era în afara gândirii lui Irod. Câte nu-i vor fi tunat gura prorocului în auzul tagmei de saduchei ce petrecea cu regele!
În sfârşit, Irodiada reuşi cu gândul ce-i mistuia măruntaiele minţii. Istorisirea biblică ne arată chipul mârşav al tăierii capului Sfântului Ioan. „Iarăşi Irodiada turbează, iarăşi se tulbură; o, joc amăgitor şi băutură cu înşelăciune! Botezătorul a fost tăiat şi Irod s-a tulburat“, ne spune o cântare a Laudelor. Acest eveniment a devenit însă pentru Irod izvor de lupte lăuntrice fără capăt. Nu putea să nu audă şi el, ca de altfel tot Ierusalimul, de prezenţa şi propovăduirea Domnului. Deşi nu crezuse în învierea morţilor, ca toţi saducheii din tagma lui – pe de altă parte, însăşi Irodiada, după o tradiţie, ascunzând în alt loc capul lui Ioan, nu cumva, fiind îngropat împreună cu trupul, să se alipească de acesta şi să învie prorocul –, totuşi acum, amintindu‑şi de adevărurile lui Ioan, crezu cu spaimă că totuşi Ioan „s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el“ (Mc 6, 14). Poate că se gândea că răzbunarea pentru ce făcuse cu el de-abia acum va începe, aşa că dorea nespus să-L vadă pe Iisus, doar-doar îşi va spulbera temerile, convingându-se că va fi, într-adevăr, un altul, şi nu Ioan. Numai că Domnul „a plecat de acolo cu corabia la loc singuratic“ (Mt 14, 13), poate şi ca să-l lase pe Irod să-şi simtă până la pocăinţă mustrările conştiinţei şi teama că Ioan îi va cere socoteală de crima săvârşită. Când L-a întâlnit Irod pe Iisus, deja prezenţa Domnului nu-i mai spunea nimic. Era prea batjocorit ca să-l mai înfricoşeze pe Irod. Dimpotrivă, deşi „s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L vadă, fiindcă auzise de El“ (Lc 23, 8), totuşi, convingându-se că nu-i El Ioan cel înviat şi că saducheii lui aveau dreptate că nu este înviere, „batjocorindu-L şi luându-L în râs, L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-a trimis înapoi la Pilat“ (Lc 23, 11).
Dar Irod n-a mai avut pace în suflet. Că, deşi a tăiat cu vicleşug capul lui Ioan, „mustrările limbii tale, nicidecum n-a putut să le taie“ (slava Luminândei). Se spune că, la fiecare ospăţ regesc, Irod vedea în farfurii capul lui Ioan care-l mustra: „Nu-ţi este îngăduit s-o ai pe femeia fratelui tău!“, cum spune o stihiră a Litiei: „Însă n-a încetat tăinuitorul venirii lui Hristos şi după sfârşit a defăima amestecarea lor cea urâtă de Dumnezeu“. Împins de ambiţia ticăloasei Irodiada, cruda Izabelă a Noului Testament, Irod merse la Roma pentru a câştiga onoruri regale. Ca să-şi adune voturile şi simpatia patricienilor, dădea ospăţ după ospăţ, dar, în culmea tuturor banchetelor, faţa lui era tristă: între blidele cu cărnuri zărea într-unul, de fiecare dată, capul lui Ioan. Îngălbenit la faţă de teamă să nu fi înviat Ioan, Irod a putut fi bănuit cu uşurinţă de cei de faţă că ascunde ceva necurat în sine, poate trădare sau altceva, astfel că, în loc de mărire, s-a ales cu exil în Galia, împreună cu aceea care-a dorit din suflet să tacă glasul mustrător al prorocului.
„Dar noi, cu gând binecredincios, la tăierea Înaintemergătorului, cu haine albe îmbrăcându‑ne, prăznuim bucurându-ne, ca în zi bine-vestită, şi-l rugăm pe dânsul să se roage Treimii, ca să ne mântuiască pe noi de ocara patimilor şi să mântuiască sufletele noastre“ (stihiră a Litiei).
Pr. Petru Roncea
sursa: potirulviisoarei.ro
