Scrisoare către prieten (II)
Dragul meu prieten,
„Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14)
Oamenii trăiesc nu numai dacă respiră ci pentru că „respiră” şi în afară de ei înşişi, adică pentru aproapele. „ A respira pentru aproapele” nu vrea să fie o simplă locuţiune verbală ci o stare existenţială. Acesta este prietenia adevărată! Nu este o stare exterioară ci, desigur, una profund lăuntrică dar care ajunge să se manifeste în cele din urmă şi în afara ta.
Cum se naşte o prietenie?
Nicidecum asemenea unui om, nici asemenea unei poveşti, nici asemenea unei afaceri. Îţi aduci aminte cum s-au născut prieteniile tale? Eu da! Unele banal, simplu, altele spontan şi eficient iar altele spectaculos, aş putea spune. Fiecare, însă, poartă amprenta „naşterii” lor! Una o putem numi prietenia de joacă, a pantalonilor scurţi, alta a pubertăţii visătoare, alta a idealurilor tinereţii, alta, poate, a recunoaşterii, la maturitate, a valorii celuilalt şi alta, de ce nu, a recunoştinţei pentru ceea ce ai primit deşi, poate, nu meritai îndeajuns sau chiar deloc. Desigur, n-am intenţionat nici să fac o listă a felurilor de prietenii şi nici să determin un astfel de demers. Pur şi simplu aşa am simţit acum. Sunt convins, prietene al meu, că şi tu îmi vei scrie despre alte prietenii sau chiar vei râde de unele dintre cele pe care le-am pomenit… Dar prietenia noastră, care este dintre ele?… Sau e o alta?… Mai curând să vorbim despre acest lucru mai târziu, poate faţă către faţă.
O prietenie sigură îmi stăruie acum în minte: cea a lui Dumnezeu Fiul, Mântuitorul Iisus Hristos, pentru noi – prietenia sfântă! Nu stiu dacă am mai întâlnit termenul dar este bine să zic că sigur trebuie să mai fie pe undeva folosit în acest context, fireşte, al prieteniei lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, mai precis pentru noi creştinii adevăraţi, ortodocşi. Cum se naşte o astfel de prietenie?
Desigur că din dragostea cea mai pură. De altfel, toate prieteniile ar trebui să se nască din dragoste. Ce păcat, însă, că sunt mai multe feluri de dragoste… Dacă ar fi doar cea care o are Dumnezeu pentru cei creaţi de El şi care se întorc, asemenea fiului rătăcitor, la El, ar fi o bucurie şi o desăvârşire deplină în fiecare prietenie… Dar, aşa cum am spus mai sus, prietene al meu, fiecare prietenie poartă, cred eu, pecetea „naşterii” sale. Şi acum pot să-mi permit o paranteză: când idealurile sunt mici şi prieteniile sunt asemenea, când scopurile sunt mărunte şi talia prieteniilor este pe măsură, când interesele sunt meschine… ce să mai vorbim de prietenii… Şi totuşi, adesea se ambalează un interes, o ţintă sau un banal ţel de moment în acest veşmânt al prieteniei care, cu cât se vrea mai strălucitor, mai epatant, cu atât este în realitate mai fals şi mai trecător. Am văzut, din nefericire, destule „prietenii” de acest fel… Nu ştiu dacă mi-au produs greaţă dar ştiu că mi-au produs un rău mai mare: acela de a fi, uneori, sceptic şi chiar neîncrezător, în multele dintre apropierile prieteneşti. Ţi s-a întâmplat vreodată să ratezi o prietenie pentru că erai bănuitor că ar fi de acest fel? Eu cred că am păţit astfel de momente şi le regret. Dacă ar fi fost vorba de gelozie (şi nu mă refer doar la cea domestică), dacă ar fi fost vorba de simple aspiraţii răsturnate de deciziile superiorilor, dacă ar fi fost vorba până şi de lipsa de reacţie a celuilalt aş fi fost, desigur, mult mai liniştit şi chiar motivat în proprii mei ochi lăuntrici. Dar când constaţi că ai ratat o prietenie pentru n-ai fost în stare să înţelegi un om, să-l faci să te înţeleagă sau, pur şi simplu, să ai curajul să mai faci un pas pentru a-l cunoaşte, mi se pare jalnic. Seamănă, dacă-mi permiţi să spun aşa, cum un avort: ucizi din pântece pe cineva fără ca să-i dai şansa să crească, să-ţi arate cine este şi să-ţi spună ce vrea de la tine. E un păcat. Dar, din nefericire, se întâmplă. Oare m-am pocăit vreodată, sau voi avea puterea de a o face atunci când voi recunoaşte acest lucru? Na, ce paranteză lungă… dar am să te rog să mă ierţi. Cel puţin între noi am depăşit faza aceasta şi „naşterea” s-a produs! Ura (în sens de „Vivat”, desigur)!
A, deci voiam să vorbesc cu tine despre naşterea prieteniei. Vezi, dacă am fi unul în faţa celuilalt poate că am epuiza acest subiect – la o halbă de bere sau la o ceaşcă de cafea – în doar câteva minute. Îmi dau seama că te poţi exprima nu numai prin cuvinte, dar acum acest lucru se cere să-l facem. Aş fi putut încerca să-ţi „desenez” o scrisoare despre prietenie, dar n-am talentul necesar, de aceea, ai răbdare şi îngăduie-mi pe mai departe să-ţi înşir rânduri, rânduri…
Prieteniile se nasc prin alegere. Am înţeles asta de la Mântuitorul Iisus Hristos. El i-a ales pe cei 12 Apostoli pe care El i-a numit prieteni ai Lui (Marcu 2, 19; Luca 12, 4; Ioan 15, 13 -14).
Un om, care poartă în sine mulţime de idealuri, de sentimente şi, de ce nu, de banale aşteptări mundane, va fi gata să se împrietenească cu un alt om care poartă în sufletul său cel puţin unele dintre acestea. Vai, oare aşa de banal să se întâmple totul? Eu cred că da. Numai că această simplitate nu dă non-valoare, ci tocmai ea înnobilează şi promite trăinicie!
Greu este să găseşti omul care sincer şi nemotivat să aibă aceleaşi idealuri, sentimente şi, de ce nu, banale aşteptări mundane ca şi tine ….
Îţi scriu, prietene, pentru că ştiu că încă mai ştii, mai ai răbdare şi mai vrei să citeşti scrisori. Am simţit nevoia să-şi destăinuiesc aceasta. Poţi să o iei ca un compliment, dar nu este. Este un sentiment al meu faţă de tine şi, dincolo de toate şi chiar de aparenţe, mă las, încă, dirijat de sentimente. De aceea, uneori, cum se întâmplă acum, mă lungesc cu vorba.
Naşterea unei prietenii nu ţine, aşadar, de aparatul reproducător. N-are nimic biologic în ea. Nu trebuie să fii matur din punct de vedere fizic şi nici nu se întâmplă ceva odată cu menopauza sau andropauza (acest lucru ar putea să liniştească pe unii). Toate acestea pentru că prietenia nu este… fizică, ci spirituală. Pentru naşterea unei prietenii nu ai, aşadar, nevoie de competenţe sau deplinătăţi fizice ci de maturităţi şi calităţi spirituale. Vezi, de aceea prieteniile de la grădiniţă (ca să le numim aşa pe cele din copilăria profundă până la cele din adolescenţa vijelioasă) nu înregistrează succes decât foarte rar. Omul nu este încă format spiritual pentru aceasta. Din păcate chiar şi cu trecerea vârstei vedem cu stupoare că cei mai mulţi dintre noi nu suntem în stare să „naştem” prietenii – pentru că maturitatea noastră spirituală rămâne infantilă, din nefericire!
Naşti o prietenie pentru că alegi pe cineva să-ţi fie prieten. Este începutul. De fapt eu cred că este doar un demers iniţial care determină instaurarea stării de prietenie. El trebuie continuat, iar paşii – câţi or fi ei – au multe trepte de urcat. Acum să nu-ţi imaginezi că am făcut studii sau am bibliografia la zi despre acest subiect. Te rog să mă ierţi – dar este o simplă scrisoare – că nu pot veni acum cu nimic savant în acest sens.
Am învăţat de la Mântuitorul Hristos că alegerea unui prieten este o problemă de încredere. Deci „naşterea” prieteniei adevărate trebuie să se bazeze pe credinţă. Sfinţii, prietenii lui Dumnezeu, ne arată un exemplu de urmat.
Pe curând.
Pr. dr. Neculai Dorneanu
Parohia „Sf. Mahramă a Domnului şi Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Iaşi
Scrisoare către prieten (II)
