Râuri de apă vie – Duminica a 8-a după Paşti (a Rusaliilor)
Apa, element al creaţiei lui Dumnezeu – „pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă şi prin apă“ (II Ptr 3, 5b) –, ne-a fost mediul ultimelor patru duminici pregătitoare parcă pentru aceasta din urmă, a Praznicului Cincizecimii, în care Hristos vorbeşte de ea în tulburătorul discurs despre lucrarea Duhului Sfânt. Tulburător pentru trimişii fariseilor care păreau a fi ei înşişi amăgiţi de acest străin din Nazaret, Care pledase Însuşi pentru Sine a fi izvorul apei celei vii. Tulburător şi pentru toţi cei care, de-a lungul veacurilor, vor ignora puterea de viaţă dătătoare şi mântuitoare a materiei Tainei Botezului, curăţitoare a sufletelor şi a cugetelor (cf. Ef 5, 26; Evr 10, 22; I Ptr 3, 21).
După duminicile lui Toma şi a Mironosiţelor, martorii Învierii, a urmat duminica Slăbănogului. Prima în preajma unei ape, a scăldătorii Vitezdda. Următoarea, a Samarinencii, la puţul lui Iacob. Dialogul în jurul Apei predomină urcuşul femeii spre cunoaşterea lui Mesia. Pe Orb îl trimite Domnul la scăldătoarea Siloamului să se spele pentru a vedea. Apropiindu-ne de Cincizecime, înţelegerea apei urcă la învăţătura Evangheliei şi la harul Sfintelor Taine ca dar al Sfântului Duh de care s-au umplut Sinodalii primei întâlniri de vârf a Bisericii eliberată de persecuţie.
Iată-ne, aşadar, în „ziua cea mare a praznicului“, după o înşiruire de afirmaţii şi întrebări retorice prin care una spunea Hristos şi altceva înţelegeau iudeii (In 7, 33-36). Sfântul Chiril al Alexandriei vede în aceasta „prostia gândirii iudaice“ şi „mizeria cugetării lor josnice“ (PSB 41, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p 528). Hristos vorbea despre înălţarea Sa la cer, iar ei gândeau că vrea să fugă de pedeapsă, ducându-Se la elini. O, de câte ori nu ne vorbeşte şi nouă Domnul despre cele de Sus şi noi credem că de cele pământeşti ne grăieşte! De câte ori nu Se foloseşte El de cele pământeşti, ca să ne urce la cele de Sus, iar noi nu atingem cerul, pentru că nu credem în puterea penetrantă a Duhului asupra materiei create de Dumnezeu şi mereu ascultătoare de El.
Ca să încurce şi mai mult pe trimişii fariseilor, cei pregătiţi să-L prindă mai înainte de vreme, Iisus, cu glas mare, Se ridică şi Se declară Izvor al vieţii veşnice. Am auzit asta chiar în zorii Duminicii Învierii că „Harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos“ (In 1, 17). Prin El ne vin darurile Duhului Sfânt revărsat peste Biserică. Prin El, harul Sfintelor Taine, începând cu cel al Botezului, devine în cel ce-l primeşte, „izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“ (In 4, 14). Aşa i-a spus Hristos Samarinencii. Acum merge mai departe şi arată mai de aproape imaginea acestei ape ce curge din purtătorul de Duh Sfânt. De la asemănarea cu un izvor, acum „râuri de apă vie“ reprezintă elementul de comparaţie al lucrării Duhului Sfânt în cel care crede cuvintele Domnului Iisus. O, cum nesocotesc oamenii acest rod al conlucrării lor cu Hristos! Cum se lipsesc ei de această ofertă dumnezeiască de a deveni ei înşişi Hristoşi, izvoare de apă vie pentru însetaţii veacului în care trăiesc! Fiecare dintre noi, prin apa Botezului, altceva decât o apă obişnuită, datorită sălăşluirii Duhului Sfânt în elementele ei, am fost recreaţi, renăscuţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu (In 3, 3-5). O, cum au nevoie cei din jur de revărsările apei Duhului din sufletul nostru! Mai cu seamă se va vedea aceasta după moarte, când cei necredincioşi vor dori măcar o picătură din această apă, din care se vor adăpa veşnic cei mântuiţi în sânul lui Avraam, să le răcorească setea prea târzie a limbii care odinioară s-a lepădat de harul Tainelor lucrate de Duhul Sfânt în Biserică.
În sfârşit, textul evangheliei Rusaliilor continuă cu o controversă iscată în popor pe tema Mântuitorului, poate provocată de servitorii Templului, ca să-L poată prinde mai uşor pe Iisus în această vălmăşeală. Dar Domnul nu S-a lăsat prins de ei, pentru că nu-I sosise încă ceasul. Ba, mai mult, L-au socotit mai mult decât un om, pentru cuvintele auzite din gura Lui. Răspunsul: „Niciodată n-a grăit vreun om ca Omul Acesta“ a produs atâta disperare în farisei încât i-a socotit amăgiţi pe slujitori, iar pe poporul simplu, care nu ştie legea, blestemat. Dar această acuză s-a întors chiar împotriva lor, ca şi vrednici de blestemul Legii pe care ei înşişi o încălcau, prin judecarea cuiva fără a-l audia. Unul dintre-ai lor, trezit oarecum la pocăinţă într-o noapte tainică de dialog cu Iisus, n-a putut să-şi liniştească conştiinţa împotriva convingerii sale de ucenic în ascuns faţă de persoana Mântuitorului. Afectat şi de ocara blestemului aruncat de membrii Sanhedrinului peste credincioşii Domnului, el însuşi socotindu-se oarecum în numărul acestora, i-a pus în cumpănă cu privire la felul cum pregăteau uciderea lui Hristos, devenind ei înşişi blestemaţi prin călcarea Legii. Şi astfel i-a împrăştiat la casele lor. Căci Hristos încă mai avea ceva de spus lumii despre Lumina care-o va scoate din întuneric. Şi izvorul firav din pântecele ucenicului ascuns trebuia să devină, prin credinţa în Hristos, râu de apă vie chiar şi pentru căpeteniile care considerau că dintre galileeni nu se ridică sfinţi.
Preot Petru RONCEA
