Botezul Domnului
Când credeţi că vin cei mai mulţi creştini la biserică? La Înviere? Da, dar e noapte şi teama de întuneric şi comoditatea încă-i mai reţin pe destui în aşternuturi. S-ar părea că mai curând la Bobotează năvălesc cei mai mulţi dintre pretendenţii la înviere să capete dar de Praznic. Căci, vai, creştinătatea de azi reduce atât de drastic elementul credinţei sub ceea ce cade sub simţuri, deşi nu-i în stare să vadă cu ochii sufletului dumnezeirea ascunsă-n făpturi. Dacă la Înviere darul luminii pentru care vin cei mai mulţi – şi ştiţi că, după ce-l fură, pleacă acasă satisfăcuţi de realizare, prea puţini rămânând la Cina Luminii –, acest dar, deci, curând rămâne o amintire, căci cine ţine lumina materială aprinsă mai multă vreme, în schimb, la Botezul Domnului, apa sfinţită rămâne peste tot anul sămânţă de Euharistie în casa creştinului. Dar cum iudeii, odinioară, privindu-L pe Domnul, nu vedeau în El decât pe fiul teslarului din Nazaret, nicidecum şi pe Fiul lui Dumnezeu, aidoma creştinii de azi, mai ales cei care aparţin denominaţiunilor protestante dar nu numai, văd apa care cade sub simţurile trupeşti, nu însă şi prezenţa Duhului Sfânt cu Care Stăpânul o sfinţeşte la Iordan. Oare nu-i mai lesne a crede în ceva ce nu se vede, decât în ceea ce se vede să crezi că-i ceea ce nu se vede? Şi totuşi credincioşii ortodocşi au evlavie faţă de darul Bobotezei ce le aduce aminte de dumnezeiasca epifanie a Sfintei Treimi la repejunile Iordanului. Unora ca aceştia popasul nostru duhovnicesc la praznicul Botezului Domnului le revarsă bucurie şi uimire deodată.
Când ieşim afară din biserică spre locul unde este gătită apa spre sfinţire, poporul începe a cânta inspirat din psalmul 28, 3: „Glasul Domnului peste ape strigă: veniţi de luaţi toţi Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu, al lui Hristos, Celui Ce S-a arătat“. Fie în ajun, ori în chiar ziua Praznicului, dacă ea cade sâmbăta ori duminica, se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Când scrie omiliile sale la Psalmi, dascălul din Cezareea Capadociei, referindu-se la versetul psalmului, zice: „Cine este Cel Care le ţine pe acestea (ape multe, n.n.) şi nu le lasã, în virtutea pornirii lor naturale, să se scurgă spre cele de jos, dacă nu Domnul, Care străbate totul, Care are putere şi peste ape?“1 Şi, mai departe, zice: „Dar este şi o interpretare mai tainică a cuvintelor: «Glasul Domnului peste ape», atunci când la botezul lui Iisus a fost glas de Sus: «Acesta este Fiul Meu cel iubit» (Mt 3, 17); atunci Domnul era «peste ape multe», sfinţind apele prin botezul Său, iar Dumnezeul Slavei, cu măreţia glasului Său, a tunat din înălţime“. Mi se pare cã însăşi evanghelia acestui Praznic, de la Matei 3, 13-17, este ca un tunet ce sună cu glas puternic în sufletele ce s-au desăvârşit prin botez, făcându-i pe cei ce le poartă fii ai tunetului, adică oameni din gura cărora Cuvântul lui Dumnezeu ca un tunet să răsune.
Să mergem, dar, la Iordan. Nu singuri, nicidecum singuri, că nu vom pricepe prea multe din Taina Botezului. Sã mergem, de exemplu, cu Sfântul Maxim Mãrturisitorul. Chiar dacă nu mai are limba ş mâna dreaptă2, totuşi noua limbă crescută prin minune ne spune că omul, dupã ce a fost creat după chipul lui Dumnezeu, trebuia să se nască şi cu voinţa din Duh, ca să primească asemănarea prin păzirea poruncilor dumnezeieşti, astfel încât să se facă făptură a lui Dumnezeu după fire şi fiu al lui Dumnezeu şi dumnezeu prin Duh după har3. Însă părăsind omul această naştere îndumnezeitoare, din cauza căderii în păcat, Dumnezeu l-a osândit să aibă o naştere involuntară şi pieritoare. Ca să răscumpere greşeala omului, Mântuitorul Se solidarizează cu noi, născându-Se din trup, dar fără de păcat, şi suportă naşterea prin botez, spre înfiere duhovnicească, pentru noi, restabilind astfel, prin Taina Botezului, naşterea noastră din Duh. Dar Hristos n-avea nevoie de această naştere din Duh prin botez, căci El cu trupul Se născuse deja din Duhul Sfânt. Pe când noi, oamenii, născuţi fiind din trup prin păcat, iar „sufletul, creat de Dumnezeu în acel moment, e influenţat de plăcerea trupească în care e conceput omul şi care, fiind a naturii celor doi, scăpată din frâna voinţei, transmite noului om păcatul strămoşesc“4, prin botez suntem dezlegaţi de osânda păcatului şi restabiliţi prin naşterea în Duh. Călăuza noastră la Iordan, Sfântul Maxim, conchide că „mai întâi a avut loc la Domnul întruparea şi naşterea trupească din pricina osândirii mele şi apoi a urmat naşterea părăsită de noi, prin botez, în Duh, pentru mântuirea şi rechemarea, sau, mai limpede spus, pentru recrearea mea”5.
Tot legând astfel Întruparea Mântuitorului de Botezul Său, iată-ne ajunşi la malul Iordanului. Deja ne-am luminat, graţie Părinţilor Bisericii, că botezul naşte în Duh pe om, când iată că aici auzim un glas de tunet strigând că botează „cu apă spre pocăinţă“ (Mt 3, 11) şi că la acest botezător vine Domnul ca să plinească „toată dreptatea“ (3, 15). Înspăimântat că trebuie să supună ritualului curăţeniei pe Cel Sfânt, Ioan se lasă copleşit de porunca Stăpânului. Mântuitorul n-avea nevoie de pocăinţă pentru Sine şi de botezul pocăinţei pe care-l practica Ioan. Dar El a luat asupra Sa păcatele noastre, suferind pentru ele. Mai mult, a luat asupra Sa şi pocăinţa noastră pentru aceste păcate, simţind mai mult ca noi toţi părerea de rău pentru povara de pe umerii Săi, deşi era nevinovat. De aceea se pleacă sub mâna lui Ioan, ca să înceapă lucrarea mântuirii în firea omenească. Prin aceasta, Botezul Lui de la Ioan nu era numai unul al pocăinţei, cum era al gloatei ce intra în Iordan, deşi făcut în numele ei era şi acela.
Dar Botezul Domnului în Iordan e mare praznic pentru arătarea neaşteptată a Sfintei Treimi şi începerea unei noi vieţi a Mântuitorului, altfel urmărită de-acum de cei din jurul Său. Dacă intrase în apele Iordanului ca Fiul Mariei, ieşi din ele ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit“ (Mt 3, 17) va striga glasul Domnului peste ape. Prima stihiră a Litiei Praznicului adună în sine minunata teologie a Botezului Domnului: „Cel ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, pentru noi a binevoit a Se face ca noi. Şi Se îmbracă astăzi cu apa Iordanului, nu El având trebuinţă de aceasta spre curăţire, ci lucrându-ne nouă în Iordan cea de a doua naştere. O, minune: Hristos Dumnezeul şi Mântuitorul sufletelor noastre, fără de foc, topeşte şi zideşte din nou fără de sfărâmare şi mântuieşte pe cei ce se luminează întru Dânsul“. O, cât de atenţi trebuie să fim la fiecare stihiră cântată la Botezul mântuirii!
Dar cei care vor fi auzit glasul Părintelui ar fi putut crede că despre Ioan se vorbeşte. Mai ales că-l ştiau toţi de o mare anvergură duhovnicească. Dar nu! Chiar în clipa tunetului, ca un porumbel S-a coborât Duhul Sfânt şi S-a aşezat tocmai pe umărul Mântuitorului. Acesta „este mai puternic decât mine“ (3, 11), zisese Ioan mai înainte. Acum epifania Treimii confirmă prorocirea: „Se botează Hristos şi iese din apă, ridicând împreună cu Sine lumea. Şi se văd deschizându-se cerurile, pe care Adam le-a închis sieşi şi celor împreună cu dânsul. Şi Duhul mărturiseşte Dumnezeirea, că vine peste Cel Ce este asemenea cu Dânsul şi glas din cer s-a auzit. Că de acolo este Cel mărturisit, Mântuitorul sufletelor noastre“ (altă stihiră a Litiei). Iordanul plin de temere se întoarce, după cum spune o rugăciune alcătuită de Sofronie, patriarhul Ierusalimului: „Iordanul s-a întors înapoi, văzând Focul Dumnezeirii pogorându-Se trupeşte şi intrând într-însul… Iordanul s-a întors înapoi văzând pe Cel nevăzut… Cel Ce moartea neascultării şi boldul înşelăciunii şi legătura iadului în Iordan a afundat, şi a dăruit lumii botezul mântuirii“ (slujba sfinţirii celei mari a apei). Şi până azi, la ceremonia sfinţirii apei la Praznicul Botezului Domnului de către patriarhul Ierusalimului, Iordanul se întoarce spre Galileea sub privirile uimite ale pelerinilor care aruncă flori în apele speriate ale Râului sfânt şi le culeg urcând spre izvoare.
Se zice că la Botezul Domnului a fost adevăratul ceas al naşterii creştinismului, pentru că acum Mântuitorul a fost înălţat la treapta de Arhiereu al Noului Testament prin spălare în repejunile Iordanului şi ungere prin turnarea asupra Sa a harului Duhului Sfânt. De altfel, Sfântul Ioan urmărea atent ivirea acestui eveniment cosmic, despre care avea să relateze mai târziu ucenicilor săi: „Eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel Ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt“ (In 1, 33). Iar noi, retrăindu-l astăzi în spirit creştin, şi nu iudaic, în loc de Sfinte Dumnezeule…, cântăm imnul baptismal: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat“. Aliluia.
1 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, PSB 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 227;
2 Preot Petru Roncea, Minunăţii aghiografice, Ed. Filocalia, Roman, 2004, pp. 109-112;
3 Sfântul Maxim Mãrturisitorul, Ambigua, PSB 80, EIBMBOR, 1983, p. 294;
4 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan, Sibiu, 1991, p. 30;
5 Ibidem, p. 296.
Pr. Petru RONCEA
