Neagonisitorul Filaret Karuliotul
Bătrânul Filaret Karuliotul s-a născut în 1889 în orășelul Rision[1], din părinții Apostol Basmatsidis și Maria. La botez i s-a dat numele de Fotie. Se pare că a primit o educație bună de la părinții săi și a învățat destulă carte. A simțit destul de timpuriu dragoste pentru viața monahală și la vârsta de 19 ani și-a părăsit părinții și patria și a venit în Sfântul Munte. A intrat în Mănăstirea Stavronikita la data de 17 august 1908. În anul următor a fost făcut monah cu numele de Filimon de către ierodiaconul Ieremia. La 10 august 1918 a fost tuns în Schima Mare de către starețul Chiril (nevăzătorul), schimbându-i-se numele în Filaret. La 8 martie 1919 a devenit proestos al mănăstirii. La început a avut ascultarea de paraclisier și la chilie făcea mari nevoințe. Își dorea să trăiască în pustie ca pustnic și pentru aceasta a găsit mănăstirea idioritmică ca loc potrivit pentru a se pregăti.
Părintele Hrisostom, un vechi viețuitor al Mănăstirii Stavronikita, povestește că atunci când a mers să se închinovieze la Stavronikita, bătrânul Filaret îl înconjura cu dragostea sa. Îl primea și la chilia sa și îi pregătea masă. Gătea fasole pentru două persoane într-un ibric în care făcea cafea. Dar la masa sa ascetică bătrânul Filaret îi oferea și învățătura sa despre viața monahală ce izvora din experiența sa prețioasă.
Când părintele Hrisostom a primit ascultarea de ajutor de paraclisier, un proestos al mănăstirii i-a dat un vas cu untdelemn de cinci litri și i-a spus că trebuie să-i ajungă, pentru că după aceea vreme de un an nu-i va mai da. Firește, aceasta era cu neputință. Părintele Hrisostom se afla în nedumerire și nu știa ce să facă, de aceea l-a întrebat pe bătrânul Filaret. Acesta i-a răspuns cu siguranță că este cu putință să ajungă untdelemnul. „Când vei lua untdelemn, să mergi cu vasul înaintea icoanei Maicii Domnului, să faci semnul Crucii peste el și să o rogi pe Maica Domnului să-l binecuvinteze”. Și astfel făcea părintele Hrisostom de fiecare dată când lua untdelemn și – o, minune! – untdelemnul nu numai că a ajuns, dar a și prisosit.
Altădată i-a spus că dacă va vedea furtună pe mare și că se primejduiește vreo corabie, să ia candela Sfântului Nicolae și să o verse în mare, ca să se potolească. Într-un an, în Săptămâna Patimilor, părintele Hrisostom a mers la mare să vadă dacă s-au prins pești în mreajă. Pe atunci Mănăstirea Stavronikita era cea mai săracă mănăstire și de aceea de Paști nu cumpăra ouă, brânză și pește. Fiecare monah se îngrijea de sine. Pe mare însă era furtună și o corabie mică se lupta cu valurile. Atunci părintele Hrisostom și-a amintit ce-i spusese bătrânul Filaret să facă într-o asemenea situație. A luat așadar candela Sfântului Nicolae și a coborât la arsana, dar vântul sufla cu putere. A aruncat untdelemnul în mare. Puține picături au căzut în mare. Peste puțin vântul s-a potolit, iar marea s-a liniștit. Corabia a mers până la Mănăstirea Vatopedu, unde a descărcat pește, ouă, brânză, iar la întoarcere a oprit la arsanaua Stavronikitei. I-au chemat pe părinți și i-au întrebat cine este Sfântul ocrotitor al mănăstirii. Când au auzit că este Sfântul Nicolae, au descărcat multe binecuvântări pentru Paști, din recunoștință față de Sfântul Nicolae, cel care i-a izbăvit.
Bătrânul Filaret era sârguincios la ascultarea sa și iubitor de slujbe. La chilie ținea posturi, privegheri și rugăciuni, fără să știe ceilalți părinți. Fiindcă știa că temelia vieții duhovnicești este smerenia, făcea în răstimpuri pe nebunul pentru Hristos, pe de o parte pentru a-l disprețui ceilalți, pe de altă parte pentru a se slobozi de îndatorirea de proestos și să plece din mănăstirea idioritmă, să trăiască în pustie o viață isihastă.
Nebuniile bătrânului Filaret le făcea atunci când pleca fără binecuvântare și făcea lucruri nemonahale, care compromiteau mănăstirea și Schima monahală. Când a fost întrebat de către proestoșii din Sinaxa mănăstirii, el a răspuns: „Am plecat din mănăstire pe ascuns și înadins în insula Tasos, ca să fiu socotit ca un neascultător și lipsit de minte și astfel să mă retrag din funcția de proestos și să rămân în mănăstire ca simplu frate. Declar că deja m-am retras din această răspundere de bunăvoie și fără să fiu silit de nimeni, ci datorită neputinței și neiscusinței mele. Pentru aceasta rog conducerea mănăstirii să mă rânduiască începând de astăzi ca un simplu frate și să mă pună în orice ascultare crede că este binecuvântat” (Sinaxa din 1 octombrie 1920). Și-a depus demisia scrisă, iar la 12 ianuarie a primit ascultarea de chelar[2].
Bătrânul Filaret îi spunea părintelui Hrisostom: „Pe tine te așteptam ca să plec”. L-a lăsat înlocuitor la ascultarea sa, iar el a plecat în pustie pe data de 12 martie 1921. A rămas pentru puțin la arsanaua Schitului Sfintei Ana, după care a mers la Karulia[3], unde s-a stabilit undeva aproape de malul mării. La chilia sa avea și o bisericuță foarte mică de aproximativ doi metri, în care săvârșea dumnezeiasca Liturghie atunci când găsea un preot.
Avea desăvârșita neagonisire. Nu voia să aibă provizii pentru două zile, „fiindcă se poate, spunea el, să mor mâine”. Umbla întotdeauna desculț. Când cineva îi dădea pantofi, îi purta o zi, iar apoi îi dădea altora. Hainele lui erau vechi și cu multe petice. Erau zdrențuroase, dar curate. Avea o cană cu care spunea că face trei treburi: bea apă, o folosea ca lingură atunci când gătea și ca mistrie când zidea. Era neagonisitor, foarte sărac, zdrențuros și desculț. Dar îndemnat fiind de marea sa dragoste, își jertfea liniștea sa și mergea să strângă milostenie pentru chiliile învecinate tot ceea ce îi dădeau alții. Apoi mergea pe la bătrâneii mai neputincioși și le împărțea.
Rucodelie nu făcea; se îndeletnicea doar cu Rugăciunea minții. Metanie nu ținea în mână, dar rostea Rugăciunea făcând cu degetul de parcă ar fi avut metanie. Toate slujbele le făcea rostind Rugăciunea lui Iisus și singura lui carte pe care o avea era cea a Sfântului Isaac. Pe acesta îl avea drept povățuitor și dascăl al său.
Pentru mai multă liniște mergea crăpăturile stâncilor și se ruga vreme de ore și zile întregi. Îl luptau demonii care i se arătau, iar el îi alunga cu semnul Crucii, zicând: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să piară de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul”[4]. Alteori îi aruncau pietre pe acoperișul de tablă și făceau mult zgomot, fără însă ca acoperișul să se strice.
Avea multă simplitate și desăvârșită înstrăinare. Nu știa dacă există oameni în lume. Nu întreba pe nimeni, nu cunoștea oameni, fără numai monahi. Credea că numai el și Dumnezeu există în lume. Postea cu asprime. Mânca de obicei nopali[5] și posmag. Fierbea țelină sălbatică și mânca timp de o săptămână. Când duhovnivul mergea să-l împărtășească, pleca repede fiindcă nu putea suferi mirosul urât ce-l răspândeau buruienile stricate pe care le mânca bătrânul Filaret. Îl sfătuia și pe bătrânul Ghedeon care pe atunci era tânăr monah: „Să mănânci astfel de buruieni, fiul meu, iar la sfârșit vei mânca puțin posmag și vei trăi”.
Și deși trăia atât de ascetic, pentru un timp nu s-a împărtășit. Îi mărturisise duhovnicului că în ajun mâncase meru[6] și de aceea nu-l lăsa să se împărtășească. Un stareț cu discernământ și-a dat seama că ceva se întâmplă și întrebându-l pe bătrânul Filaret, a aflat pricina. Meru numea bătrânul posmagul cu viermi. Nu știa că meru este pește. Se pare că a auzit aceasta ca pe o glumă de la cineva, iar el a crezut; de aceea spunea că mănâncă meru.
Avea o astfel de sensibilitate și făcea o mărturisire atât de curată, însoțită de adâncă pocăință, încât după ani de zile și-a amintit și a mărturisit că atunci când era grădinar la Stavronikita, tăia de mici dovleceii și nu-i lăsa să crească. Iar aceasta o socotea nedreptate și plângea nemângâiat.
Pe atunci se afla la Chilia Sfântului Petru Athonitul un stareț care mergea la culesul alunelor. Pentru aceasta l-a rugat pe bătrânul Filaret să vină la chilia lui ca s-o păzească. Bătrânul Filaret a mers, a stat două-trei luni, dar fiindcă nu se odihnea acolo, s-a întors la chilia sa de la Karulia. Însă starețul acelei chilii îi cerea acum să plătească chirie pentru lunile cât stătuse acolo, deși nu se învoiseră la aceasta. Bătrânul Filaret nu avea bani ca să plătească; de aceea se mâhnea, crezând că el greșește. Pe oricine întâlnea pe drum îi punea metanie, zicându-i: „Iartă-mă, mi-am pierdut anii călugăriei mele, fiindcă nu plătesc chiria pe care o datorez”. În cele din urmă, când ceilalți părinți au aflat aceasta, i-au făcut observație starețului care cerea chirie de la neagonisitorul bătrân Filaret, iar acela a încetat de a-l mai necăji pe minunatul stareț Filaret.
Avea adevărată pocăință și prihănire de sine. Era foarte liniștit, nu se mânia niciodată și pe nimeni. Odată, când bătrânul Filaret a mers desculț la Chilia Danieleilor, ca de obicei, bătrânul Gherontie, starețul chiliei, l-a mustrat cu asprime, zicându-i: „Altădată să nu mai vii desculț, ci să porți papuci. Ești un fățarnic și o faci pe-a Sfântul”. Bătrânul Filaret a primit netulburat mustrările înaintea închinătorilor și a monahilor mai tineri, după care a pus metanie repetând de mai multe ori: „Să mă ierți”.
A doua zi, când a mers din nou la Chilia Danieleilor, purta papuci de casă, pe care i-a scos afară la poartă. Toți s-au minunat de smerenia lui. Bătrânul Gherontie i-a explicat că ceea ce a făcut a fost pentru ca ucenicii săi să învețe prihănirea de sine și smerenia, și astfel să ceară iertare. Iar el putea să umble precum voiește.
La praznice se adunau pustnicii din Karulia într-o colibă ce avea bisericuță, citeau slujba, cântau Paraclisul, iar atunci când aveau și preot citeau Evanghelia. Îl puneau pe bătrânul Filaret, ca unul ce era învățat, să citească Evanghelia, iar el o citea melodios, așa cum o citesc preoții. Un oarecare stareț i-a făcut observație, zicându-i că nu trebuie să citească astfel, deoarece nu este preot. Bătrânul Filaret a spus iertați, dar data următoare, din dorința lui cea mare, a citit din nou melodios. Nu o citea demonstrativ, ci din simplitate și evlavie, ca un prinos de cântare. La trapeză i-au făcut observație, iar el a făcut metanie tuturor, zicând: „Să mă iertați, părinților, mi-am pierdut anii călugăriei mele; iarăși am citit melodios”.
Când obștea starețului Gherasim Imnograful a început să zidească o bisericuță în peștera Sfinților Părinți, unii părinți din schit, temându-se ca nu cumva să nu o termine, spuneau că ar fi mai bine să nu o înceapă. Auzind acestea părinții, se mâhneau. Într-o zi i-a vizitat bătrânul Filaret și le-a spus: „Părinților, lucrarea aceasta este plăcută lui Dumnezeu. L-am văzut pe Sfântul Dionisie stând deasupra peșterii și binecuvântându-o. El mi-a spus că bisericuța peșterii o va păzi el însuși până la sfârșitul lumii”. De atunci bătrânul Filaret mergea pe ascuns în peșteră și se ruga.
Bătrânul Filaret s-a îmbolnăvit timp de o lună. Îl durea stomacul și de aceea nu putea primi mâncare. Și-a simțit de mai înainte sfârșitul său și s-a pregătit. Și-a luat rămas bun și și-a cerut iertare de la toți vecinii săi, iar apoi singur, fără a avea pe cineva lângă sine, și-a dat sufletul în mâinile Dumnezeului Celui Viu, în anul 1956, la vârsta de 67 ani. Părinții l-au găsit adormit cu mâinile încrucișate și l-au îngropat în mormântul pe care singur și-l săpase. În chilia sa au găsit un vas în care își spăla hainle în mare, o pătură și cartea Sfântului Isaac Sirul. Vecinul său, bătrânul Gavriil Karuliotul, după dezgroparea de la trei ani, a luat osemintele lui și le-a pus împreună cu cele ale starețului său Serafim într-o peșteră. Capul său este de o culoare galben-deschisă.
Să avem binecuvântarea lui! Amin.
[1] Orășel aflat la o distanță de 40 km de Constantinopol.
[2] Monah care poartă de grijă de proviziile de alimente ale mănăstirii.
[3] Regiune pustnicească de pe teritoriul Marii Lavre.
[4] Psalm 68, 1.
[5] Plantă ornamentală erbacee cu frunze cărnoase și flori roșii, originară din America.
[6] Meru (Epinephelus alexandrinus) este o specie de pește originara din Marea Mediterana sau din zona coastelor africane si de est ale Atlanticului.
Fragment din cartea în curs de apariţie “Din tradiţia ascetică și isihastă athonită”. Traducere din lb. greacă: Ierom. Ştefan Nuțescu
