Sfântul Mucenic și Altar Lucian
Sfântul Lucian, preotul Antiohiei celei mari, era din Samosata Siriei. Rămas orfan de tânăr, şi-a împărţit averea săracilor spre a putea sluji lui Dumnezeu fără grijă de cele lumeşti. În loc de a se ocupa cu filozofia şi retorica, aşa cum era obiceiul pe atunci, el alesese a studia Sfânta Scriptură, având ca dascăl pe unul Macarie, mare învăţător din Edesa. A ajuns preot şi, dându-şi seama de datoria sa de a-şi pune în serviciul Bisericii toate darurile, a reeditat Vechiul şi Noul Testament, îndreptând erorile care se strecuraseră fie din nepriceperea copiştilor, fie din intenţia rea a ereticilor. Această nouă ediţie a fost de mare folos Fericitului Ieronim, mai târziu.
Vestitul an 303, când Diocleţian publică primele sale edicte contra creştinilor, l-a aflat în Nicomidia. A fost arestat şi nouă ani a stat închis, suferind torturi şi ameninţări din partea trimişilor împăratului. Stihira a doua de la Doamne strigat-am…, a Vecerniei zilei de 15 octombrie, ne arată chinurile Sfântului:
„Închisoare de multă vreme şi moarte silnică ai răbdat, cuvioase, fiind legat cu curele şi zgâriat cu hârburi ascuţite, fericite, şi mult-chinuindu-te cu nemâncare şi cu sete îndelungată. Pentru aceasta te-a primit desfătarea cea cerească, ca pe un mucenic nebiruit, răbdătorule de chinuri, prea viteazule.“
Adus în vremea martiriului în faţa dregătorului, el făcu, ca odinioară Sfântul Arhidiacon Ştefan, o apologie strălucită a creştinismului, ceea ce a stârnit mai mare ură în sufletul judecătorului, care l-a trimis din nou în închisoare, oprind a i se da mâncare şi apă. La un moment dat, îl îmbiau cu jertfele idolilor spre a le mânca, dar el le refuza.
A fost adus din nou înaintea judecătorului, însă cuvântul său era acelaşi: „Sunt creştin!“ Acestea erau singurele cuvinte folosite ca o armă cu care se putea învinge, după cum zice Sfântul Ioan Hrisostom că, „într-o asemenea luptă, nu elocvenţa aduce biruinţa şi că mijlocul cel mai bun pentru a învinge nu este să ştii bine a vorbi, ci să ştii bine a iubi“ (vezi Vieţile Sfinţilor, 1898, pag. 513). Ultima dată când a intrat la el dregătorul cu slujitorii săi ca să-l sugrume, după porunca împăratului, Sfântul strigă de trei ori cu glas tare: „Sunt creştin!“ şi apoi şi-a dat duhul.
„Aprinzându-te de dragostea lui Hristos, mărite, ai stat până la moarte împotriva tiranului, preaînţelepte. Pentru aceea, veselindu-te, te-ai învrednicit de Împărăţia cerurilor“ (Cântarea a 6-a a Canonului Sfântului). I-au aruncat trupul în mare, dar un delfin, din voia lui Dumnezeu, ţinându-l pe spate, l-a scos din adânc la uscat, iar fraţii, cunoscându-l, l-au îngropat.
Slava Cântării a 6-a a Canonului ne mărturiseşte aceasta: „Cel ce a scos pe Iona a treia zi din pântecele chitului, te-a izbăvit şi pe tine din adâncimea mării după treizeci de zile, slujind la aceasta fiarele cele din apă“. Marea l-a dat „pe uscat fără strică-ciune, ca să izvorască pâraie de tămăduiri celor ce te iubesc“ (Cântarea a 8-a).
Un lucru ce reţine în mod deosebit atenţia şi care s-a petrecut în închisoare a fost felul săvârşirii Sfintei Liturghii. La Praznicul Botezului Domnului, au dorit atât Sfântul, cât şi creştinii care erau închişi, să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Presimţeau că se apropie sfârşitul vieţii şi doreau să-i găsească împărtăşiţi. De altfel, a doua zi a şi murit Sfântul Lucian. Au reuşit să procure pâine şi vin. Dar cum Sfântul nu se putea ridica şi cum nu avea nici masă pentru Liturghie, Lucian a zis: „Pe pieptul meu să faceţi Sfânta Jertfă“. Şi s-a săvârşit Sfânta Liturghie pe pieptul Mucenicului şi s-au împărtăşit toţi creştinii din temniţă, bucurându-se (vezi Proloagele, vol. I, Ed. Mitrop. Olteniei, Craiova, 1991, pag. 169).
Acest aspect continuă de altfel pe unul mai vechi, anume acela că altarele de jertfă ale celor dintâi preoţi erau înseşi mâinile lor (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, Ed. Arhiep. Buc., 1989, pag.230). Se ştie că mai târziu, până astăzi, la sfinţirea altarului, episcopul zideşte înlăuntrul mesei oseminte de mucenici (Sfinte Moaşte) pe care le unge în prealabil cu untdelemn sfinţit, conferind prin aceasta putere altarului. De altfel, nimic nu-i mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos şi la suflet, şi la felul morţii, şi în toate. Doar încă de pe când erau vii Hristos era în măduva lor, iar după moarte, la fel, nu le părăseşte osemintele (Ibidem, pag. 231). Prezenţa lui Hristos din Sfin-tele Moaşte o mărturiseşte şi Sfântul Ciril al Ierusalimului: „Chiar dacă în trupurile sfinţilor nu mai este sufletul, totuşi în ele se află o putere“ (Cateh. XVIII, trad. rom. 521). Nicolae Cabasila a înţeles profund acest adevăr, referindu-se la Sfintele Moaşte: „El (Hristos n. n.) rămâne unit cu sufletul lor, aşa cum unit şi amestecat stă şi acum cu acest pumn de ţărână neînsufleţită, cu moaştele, aşa că dacă Hristos într-adevăr se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta în carne şi oase, apoi aceasta se poate vedea în Sfintele Moaşte“ (Nicolae Cabasila, op. cit. pag. 231).
Pământul care ţine în el trupuri necunoscute ale atâtor sfinţi este el însuşi o Masă pentru Jertfa Sfântă. Cât de curat trebuie să se păstreze acest Pământ pentru chemarea sfântă cu care a fost înzestrat!
„Străluceşte-ţi, înţelepte, sfinţita pomenire, risipind norul patimilor cu razele Duhului şi, luminând adunările credincioşilor, arde oştile demonilor şi păzeşte-ne pe noi care prăzuim“ (Cântarea a 9-a a Canonului Sfântului Lucian).
Preot Petru RONCEA
