„Doamne, miluiește pe fiul meu!”
În duminica a IV-a din Postul Mare, Biserica ne-a pus înainte varianta după Marcu (9, 17-32) a prezentei minuni pe care duminica aceasta, a 10-a după Rusalii, ne-o aşază pe masă în prezentare mateiană. Sub muntele transfigurării e mare forfotă. Nu sunt de faţă stâlpii Bisericii; aceştia erau cu Stăpânul pe Munte, şi adunarea vlăguită a Apostolilor resimţea din plin lipsa Învăţătorului, dar şi a celor mai din frunte dintre ei, care aveau mereu întâietatea şi cuvântul din urmă. Oare nu se întâmplă adeseori şi între noi acest lucru: în lipsa celor din frunte să n-avem curajul şi nici înţelepciunea de a rosti cuvinte îndrăzneţe, ori de a lua hotărâri mari? Stâlpii asigură întotdeauna soliditatea edificiului. Parcă mai mult decât ceilalţi, stâlpii au fost în atenţia Mântuitorului. Dar toţi Apostolii au fost umpluţi de Duh şi dăruiţi cu plinătatea harului. Iată-i însă în lipsa celor trei rânduiţi ca stâlpi între ei, ce fără putere s-au aflat! „N-au fost în stare să-l vindece“ – afirmă oarecum obraznic îndărătnicul şi necredinciosul om al cărui fiu, sau poate suflet, era stăpânit de diavolul. Cred că numai astfel de oameni pot vorbi cu aşa semeţie împotriva mai-marilor Bisericii, contra aleşilor lui Hristos. O, şi de câte ori n-auzim pe uliţele lumii cum îndrăciţii veacului ispitesc şi astăzi pe Mântuitorul! Dar nu trebuie să ignorăm totuşi această afirmaţie, fără a ne lua fiecare partea de neîmplinire, după cum şi Apostolii L-au rugat pe Mântuitorul să le spună cauza neputinţei lor de a vindeca pe copilul cel bolnav. Ba, mai mult, cred că Ucenicii se speriaseră să nu fi şi pierdut deja darul dat lor de a stăpâni peste demoni şi de a-i supune (Mt 10, 8), pe care-l experimentaseră mai înainte (Lc 10, 17) cu mare bucurie.
Cererea omului din evanghelie arată ca o oglindă starea lui sufletească. Aşa cum se vede din cererile noastre pe care le adresăm Domnului. Amestec de credinţă şi de superstiţie, de mărturisire şi de judecată în acelaşi timp. Mergând pe firul evangheliei, să nu uităm nicicând cuprinsul rugăciunilor noastre. „Doamne, miluieşte pe fiul meu!…“ Ce rugăciune plină de sensibilitate şi de smerenie! Numai că imediat discursul rugii se denaturează din pricina unei false credinţe pe care omul şi-o exprimă fără ocolire. Crede că fiul lui este lunatic, adică boala lui depinde de o anumită fază a lunii. Cu alte cuvinte, vinovată de pătimirea copilului este luna, nu altcineva. Ce viclean este diavolul! El pândea când era luna plină şi atunci năvălea asupra copilului, făcând astfel să fie hulite lucrările lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi pricinuitoare de rău[1]. Încă de la început, la confruntarea cu Adam şi Eva, diavolul şi-a schimbat înfăţişarea, ca să nu fie cunoscut, în hidoşenia lui, ca izvor al răului. Acum pune în mintea acestui urmaş al lui Adam imaginea lunii, altă creaţie a lui Dumnezeu, ca pricină a răului copilului pătimitor. Şi deşi acest tată vede cât de grozav se chinuieşte copilul în primejdie de moarte, nu-şi recunoaşte îndărătnicia şi necredinţa, ci, mai mult, vede la alţii slăbiciunea şi, mai ales, la mai-marii Bisericii. Căci ce erau Apostolii decât virtualii conducători peste Biserica ce avea să se întemeieze în Ierusalim, la Cincizecime? Şi diavolul, înţelegând că aceşti chemaţi la apostolat aveau să facă mari spărturi în întunericul păgânătăţii, se zbătea din răsputeri să le umbrească imaginea devenirii lor. O, dar până astăzi câte înjosiri şi batjocuri n-au de pătimit din partea oamenilor toţi cei chemaţi să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu la mântuirea lumii!
Ce răspunde însă Domnul unei astfel de cereri colorate ce amesteca albul luminos al miluirii cu negreala superstiţiilor ce degenerează involuntar în judecarea aproapelui? Era vinovat şi omul, erau şi sărmanii apostoli, erau toţii iudeii gură-cască din mulţime, era neamul întreg predispus la îndărătnicie şi neascultare. „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi! Până când vă voi suferi?…“ Iată cum scapă Hristos pe ucenici de învinuire. Toţi erau cu ochii aţintiţi către Învăţător să-L vadă cum reacţionează la această ofensă adresată în final chiar Lui, atunci când omul a vorbit împotriva ucenicilor Săi înaintea mulţimii. Şi Mântuitorul Se adresează către toţi, oarecum apărându-Şi ucenicii ca să nu se smintească lumea de ei şi să-i părăsească mai târziu. Sfântul Ioan Gură de Aur vede mai mult în această afirmaţie a Domnului: „Prin cuvintele «Până când voi fi cu voi?», Domnul arată cât de plăcută Îi este moartea; arată că o doreşte, că vrea să plece cât mai repede şi că pentru El nu răstignirea e grea, ci rămânerea împreună cu iudeii“[2]. Ce dezamăgire în inima Domnului! Cum ar fi vrut să vină mai degrabă ceasul şi să-Şi dea sufletul ca preţ de răscumpărare pentru acest popor lipsit de lumina Duhului şi înglodat în fărădelegi! Vai, a ajuns Mântuitorul să fie scârbit de prezenţa iudeilor! S-a săturat Fiul lui Dumnezeu de viclenia oamenilor, de obrăznicia noastră. Oare, până când va mai fi şi cu noi? Oare, până unde ne va mai suferi?
Şi totuşi, cu toată această amărăciune, Hristos vrea să ne vindece sufletul. Este gata să ni-l elibereze din valurile morţii şi din focul iadului, dacă I-l predăm la picioare, precum omul din evanghelie şi-a adus copilul.
Cititorule, un fiu avem fiecare, sufletul nostru, care adesea cade în focul mâniei şi al poftei şi în valurile grijilor acestei vieţi, ca să nu spunem mai mult despre slăbiciunile noastre. Auzi că Domnul coboară iar şi iar în mijlocul nostru. „Doamne, miluieşte sufletul meu!“ să ne fie rugăciunea şi glasul lacrimii izvorâte din amărăciunea unei vieţi fără viitor.
[1] vezi la Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, Ed. Sofia, Bucureşti, 1998, p 106;
[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p 664.
Pr. Petru RONCEA
