VINO SĂ-ȚI ȘOPTESC LA URECHEA INIMII TALE CE ÎȚI MAI LIPSEȘTE
În duminica a 30-a după Rusalii Biserica ne pune înainte Evanghelia cu un tânăr foarte credincios poruncilor lui Dumnezeu încă din tinerețea lui, un om și bogat, dar nu numai era bogat, ci avea și o funcție deosebită pentru că era un dregător. Şi totuși, având toate acestea în viața lui, având împlinirile acestea și pământești și sufletești, fiind și bogat și având şi o funcție înaltă în stat, cunoștea foarte bine din pruncie poruncile și le împlinea. Cu toate acestea, Hristos îi spune și lui: Ceva îți mai lipsește. Ceva trebuie să mai faci. Ca să-l smerească, ca nu cumva să se mândrească în starea în care ajunsese, că nu mai are nimic de făcut.
Hristos întotdeauna mai are să-i spună ceva oricui că trebuie să facă. Ori asta ne face să ne smerim în starea în care suntem fiecare în societate și, din punct de vedere al credinței, şi în Biserică, că tot mai avem ceva de făcut. De aceea și omul, când ajunge la capătul vieții, la moarte, se îngrijorează de judecata lui Hristos pentru că știe că trebuia să mai facă ceva și n-a făcut, că n-a făcut totul. Cine ar putea spune că a făcut totul pentru sufletul său?
Acest tânăr mergea la sinagoga iudaică, în locul în care se predica legea din copilărie, așa cum vin copiii la biserică de mici, cum îi aducem noi de mână. Și el din copilărie a învățat Scripturile cele vechi. Dar venind acolo la Sinagogă, tâlcuirea acestor porunci pentru el era o problemă, pentru că unii tâlcuitori explicau într-un fel, alții în alt fel și el, având suflet nevinovat şi curat, era bulversat de acest fapt. De ce unii spun într-un fel și alții în alt fel? De ce fariseii spun că este înviere și saducheii spun că nu este înviere? Și atunci el, oarecum înșelat în conștiința lui de teologia celor de la Sinagogă, L-a cunoscut pe Hristos. A auzit de Hristos. A auzit despre El că, deși nu avea studii înalte, n-avea școli împlinite, era un tânăr care vorbea cu așa putere și în așa fel tâlcuia Evangheliile că mii de oameni Îl urmau, erau captivați de Cuvântul Lui. Și atunci el s-a dus la El și I-a spus: Bunule Învățător! Adică, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, nu I-a spus Bunule pentru că era bun, Dumnezeu bun, ci pentru că era un Învățător bun. În gândul lui, tânărul socotea că Acesta îi va spune exact ceea ce el are să-L întrebe, ce trebuie El să spună. De aceea, el Îl întreabă: Ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică? Și Mântuitorul îl întreabă câteva porunci care erau în legătură cu tinerețea lui, cu lupta lui contra patimilor și începe cu desfrânarea. Știi poruncile? Să nu desfrânezi, să nu furi, să nu fii martor mincinos. Începe cu patimile care chinuiesc pe om în tinerețe mai cu seamă, deși patimile acestea chinuie pe om toată viața, pentru că spun Sfinții Părinți ai Bisericii că ultima patimă de care scapă un om după multe nevoințe este desfrânarea care este în trupul lui, în carnea lui și care lucrează până la bătrânețe. Și tânărul spune: Pe toate acestea le-am păzit din tinerețea mea. Ce trebuie să mai fac? Auziți! E foarte interesant tânărul acesta care a păzit fecioria trupului său, cinstea lui. El, care era bogat, n-a câștigat furând nimic, n-a înșelat pe nimeni. De aceea Evanghelia nici nu mustră bogăția, nici nu face vreo legătură la adresa bogăției, ca și cum din cauza ei tânărul acesta n-ar intra în Rai. Și Mântuitorul îi zice: Un lucru îți mai lipsește pe care trebuie să-l faci. Vinde câte ai și urmează-Mă! Și în altă parte, ca o tâlcuire la acest îndemn, tot Hristos spune: Leapădă firea ta, leapădă-te de tine însuți, ia-ți crucea și urmează-Mi! Adică el trebuia să se lepede de pretențiile lui că a făcut îndeajuns, că pe toate le-a împlinit, pentru că una îi mai lipsea. Trebuia să mai facă ceva: să-L urmeze pe Hristos. Și el n-a reușit să facă aceasta pentru că era plin de avuții. Nu că era legat cu inima de ele neapărat, ci că firea lui nu putea să și-o răstignească, nu reușea să-și pună în smerenie inima lui care avea pretenții de om deosebit în societate cu o funcție oarecare și cu avere deosebită. Și mai presus de toate acestea cu o împlinire a poruncilor care era la mare cinste la evrei, pentru că evreul întotdeauna căuta să împlinească cu scrupulozitate toate poruncile legii.
Hristos îl cheamă pe acest tânăr să-L urmeze, să vină după El, să meargă pe urmele Sale lepădându-se de firea lui, de pretențiile lui care erau o avere de care el era legat și de care nu se putea dezlipi.
Ce înseamnă să-L urmezi pe Hristos, ce ne mai lipsește nouă, găsim adeseori în textul Apostolului care se citește înaintea Sfintei Evanghelii. Și în textul pe care-l auzim la Apostolul de dinaintea acestei Evanghelii, cel de la Galateni, Sfântul Pavel ne vorbește cum trebuie să-L urmăm pe Domnul Iisus Hristos, ce anume trebuie să punem în lucrare în viața noastră. El spune că trebuie să ne umplem de toate virtuțile creștinești. Şi înșira mai multe virtuți: bunătatea, smerenia, blândețea, îndelunga-răbdare. Înșiră aceste virtuți că numai un astfel de om poate să-L urmeze pe Hristos, unul care este bun, care are bunătate în inima sa, pentru că din bunătatea inimii sale izvorăște smerenia. Omul care are smerenie, care nu este mândru. Din smerenie izvorăște blândețea. Omul este blând, nu se mânie, nu ripostează când este batjocorit, are îndelungă-răbdare și iartă oricui îi face un rău. Îl iartă. Spune Sfântul Pavel: Și ca să nu se oprească creștinul doar la iertare, cum şi Hristos a iertat, Sfântul Pavel continuă și zice: Nu numai că trebuie să iertați pe cei ce vă fac rău vouă și vă prigonesc, ci să-i și iubiți, cum Iisus Hristos i-a iubit pe cel ce-L batjocoreau.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că mulți oameni pot să ierte, dar nu pot să iubească pe vrăjmașii lor. Nu aşa şi noi deseori, poate suntem ispitiţi să zicem: Îl iert, dar nu-l pot uita, adică nu pot să uit ce mi-a făcut. Nu pot să-l iubesc, dar îl iert de ce mi-a făcut. Sfântul Pavel zice: Urmarea lui Hristos nu se opreşte numai la iertare, ea merge mai departe, la iubirea vrăjmaşilor. Să iubiţi pe cei ce vă prigonesc şi veţi fi fiii Tatălui care este în ceruri. Deci iată, nu-i aşa simplu să fii creştin. Nu-i nici uşor, nici prea greu. Pentru omul credincios toate sunt uşoare. Pentru cel care este mândru şi o simplă virtute este greu de împlinit. De aceea Ucenicii Îl întreabă pe Mântuitorul: Dacă aşa de greu este ca un bogat să intre în Împărăţia Cerurilor, atunci cine poate să se mântuiască? Şi Mântuitorul răspunde: Ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă. Ceea ce voi nu puteţi face ca oameni, din ce cauză nu putem? Pentru că este în noi o luptă necurmată, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. În firea noastră este o luptă şi când cineva te loveşte, două gânduri îţi răsar în inimă: primul, să-l ierţi, al doilea, să te răzbuni. Iar aceste două gânduri se luptă între ele înlăuntrul nostru. Şi dacă în noi avem pacea lui Hristos, cum spune Sfântul Pavel în Coloseni, în Apostolul de astăzi, atunci biruie gândul iertării. Dacă n-avem pacea lui Hristos în inima noastră, biruie gândul răzbunării. Şi atunci te ofensezi împotriva fratelui tău care te-a batjocorit, care te-a insultat, care te-a ofensat. Şi-i răspunzi cu aceeaşi monedă, pentru că nu ai pacea lui Hristos, pentru că nu ai blândeţe, pentru că nu ai smerenie, pentru că nu ai bunătate, pentru că nu laşi să lucreze în tine darurile Botezului care sunt în suflet aşezate de când am intrat în Biserică. Ci laşi să lucreze poftele păcatului care sunt în carne, în trup ascunse şi care aşteaptă să lucreze atunci când noi le dăm drumul în viaţa aceasta, le descătuşăm, le hrănim, le punem în lucrare.
Vezi pe câte cineva foarte credincios şi evlavios. Dar la un moment dat, te uimeşti de cum îl auzi vorbind cu vecinul său. Acesta este acel om credincios care făcea metanii în biserică şi se închina şi era aşa de smerit? Da, pentru că în noi, în carnea noastră sunt toate păcatele, toate ispitele veacului, toate urâciunile pustiirii sunt în trupul nostru ascunse. Iar dacă credinciosul nu le stăpâneşte, nu le ţine legate, acestea irump şi se fac lucrătoare când nu te aştepţi. Şi vai dacă ele se fac lucrătoare în ziua morţii noastre, la sfârşitul vieţii! Vai de omul care cârteşte în ziua morţii, deşi a fost credincios toată viaţa. Lăsând această patimă din el să lucreze, îşi pierde toată osteneala de-o viaţă pe linia credinţei şi a Bisericii.
Astăzi Evanghelia ne vorbeşte tuturor că mai avem de făcut ceva. Aceasta este întrebarea cu care am început cuvântul şi cu care noi trebuie să pecetluim aceste învăţături pe care le-am auzit. Poate că nu rămân toate în inima noastră. Poate multe nu le-am înţeles. Dar întrebarea aceasta pe care i-o pune Hristos acestui tânăr învăţat şi credincios ne-o pune şi nouă fiecăruia în parte. Şi această întrebare trebuie să ne urmărească până la moarte: Încă ceva trebuie să mai faci! N-ai făcut totul deplin pentru mântuirea sufletului tău. Şi asta ne pleacă mereu la smerenie, ne pleacă mereu la pocăinţă, la umilinţă, ne atrage la biserică, ne atrage să vedem ce ne spune Hristos, ce ne mai lipseşte. Că omul care crede că a făcut totul stă acasă leneş, nesimţitor, liniştit: am făcut totul, am făcut parastas pentru mama şi tata în fiecare an, am dat contribuţia la biserică, nu sunt dator nimănui, nu sunt certat cu nimeni, sunt un om normal, nu mai am nevoie de nimic. Cred că-i de-ajuns şi stau acasă. Am credinţă în inima mea. Stau liniştit în faţa televizorului. Stau şi mă odihnesc. Am făcut tot ce trebuia să fac. Dar omul credincios şi evlavios cu adevărat are mereu această întrebare care-l mustră şi-l urmăreşte, şi-l scoate din casă: Ceva trebuie să mai fac! Merg la Hristos să văd ce am să mai fac. Vedeţi, noi mereu când venim la biserică aflăm ceva nou. Ceva ce n-am ştiut. Am trăit cincizeci de ani, optzeci de ani şi n-am ştiut lucrul acesta că Hristos vrea să ne spună acum, la această vârstă, la acest moment al vieţii noastre ceva ce n-am ştiut niciodată. Vedeţi, era răspunsul pe care-l aştepta sufletul nostru. Dar mergând acasă iarăşi simţim că ceva ne mai lipseşte. Şi iarăşi venim la Hristos când auzim glasul clopotului care ne cheamă: Vreau să vă spun ceea ce vă lipseşte! Şi creştinii lasă atunci totul, închid porţile şi merg la biserică să vadă ce le mai spune Hristos că le mai lipseşte. Ca nu cumva să-i prindă moartea neîmpliniţi sufleteşte.
Dumnezeu să ne ajute ca aşa să înţelegem mereu chemarea clopotului, un strigăt al lui Hristos: Vino să-ţi şoptesc la urechea inimii tale ce îţi mai lipseşte, ca să poţi moşteni Împărăţia Cerului. Amin!
Pr. Petru Roncea
sursa: potirulviisoarei.ro
