MERGI ŞI FĂ ŞI TU ASEMENEA!
Evanghelia Duminicii a 25-a după Rusalii Luca 10, 25-37
Cine n-a avut un bolnav în preajma sa? Şi, avându-l, cine n-a mers la el să-l cerceteze, după cuvântul Mântuitorului (Mt 25, 36), şi să se roage, împreună cu preoţii Bisericii, la săvârşirea Tainei Sfântului Maslu (Iac 5, 14 şi urm.)? Fiind mădulare ale aceluiaşi trup, când un mădular suferă, ar putea celelalte sta nepăsătoare, afară de cazul în care ele însele ar fi bolnave? Nicidecum! Şi cum am participat cu toţii, în multe rânduri, la ungerea cu untdelemn sfinţit a celor bolnavi dintre ai noştri, tot de-atâtea ori am auzit citindu-se, prima dată între cele şapte evanghelii, textul lucanic cu samarineanul cel milostiv. Se întâmplă însă că, prea auzind o anumită parabolă a Mântuitorului, cum ar fi cea de astăzi, să-ţi scape anumite sensuri pe care Mântuitorul le-a dat dialogului cu învăţătorul legii din vremea Sa.
Textul acestei evanghelii este interesant chiar de cum începe. Iisus era socotit de cercul conducătorilor de la templu ca unul din popor. Şi iată că, un învăţător de lege, un teolog întreabă pe un mirean ce să facă ca să se mântuiască. Chiar şi pentru vremea noastră lucrul acesta este neobişnuit şi prea rar întâlnit. Cu atât mai mult în vremea aceea, când orgoliile învăţătorilor de lege nu se lăsau deloc călcate de sfaturile unor neiniţiaţi, cum era socotit Iisus de către contemporanii Săi, întrebarea învăţătorului de lege putea face parte fie din vicleana inimă a celui care crede că ştie tot şi-i gata să-L pună la zid pe fiul tâmplarului din Nazaret care s-a trezit deodată vorbind din Scripturi, fie dintr-o conştiinţă tulburată de cuvântul misterios al Nazarineanului. Relatarea evangheliei pare a da mai degrabă câştig vicleniei, decât pocăinţei. Căci învăţătorul de lege, crezând că ştie mai dinainte răspunsul, pune întrebarea ca să-L ispitească pe Iisus şi să-L facă de ruşine. O, dar Domnul l-a cunoscut îndată, de cum a deschis gura, că-i viclean întrebătorul din faţa Sa. Aţi observat că nu-i răspunde numai cu întrebarea despre ce scrie Legea, ci cum citeşte Legea de care se bătea cu pumnul în piept la amvonul sinagogilor că-i cunoaşte şi ultima cirtă.
În câte rânduri cei de la templu n-au tălmăcit Legea în folosul lor? Însuşi cuvântul „aproapele“ era în dispută în cancelariile sinagogale. Ei nu l-au restrâns numai la hotarele poporului evreu, ci chiar l-au sugrumat pe funcţii şi familii, astfel că, de exemplu, fariseii ar fi dorit să-i excludă pe nefarisei, călugării esenieni urau pe toţi fiii întunericului, adică pe acei care nu făceau parte din tagma lor etc. Poate că şi învăţătorul de lege ar fi avut rezerve faţă de Iisus că i-ar fi aproapele pe Care să-L iubească. Mântuitorul însă rosteşte parabola samarineanului milostiv, nu ca să-i răspundă învăţătorului de lege până unde se întinde responsabilitatea iubirii, ci că el însuşi, învăţătorul de lege, este aproapele de care are nevoie cel lipsit de cunoaştere, care zace abia viu în aşteptarea mântuirii.
Samarineanul milostiv este icoana Mântuitorului Hristos Căruia-I pasă de fiecare dintre oameni. El este aproapele nostru, indiferent de starea de păcătoşenie în care ne-a schimonosit sufletul tâlharii iadului. El are timp pentru fiecare să Se aplece asupra noastră. Unde nu te-aştepţi şi nu te mai aştepţi, mâna Lui caldă îţi leagă rănile şi braţele-I moi te duc unde n-ai mai fi ajuns niciodată fără El: în leagănul celor două Testamente şi sub cupola vindecătoare a Bisericii.
Şi-atunci, ca şi azi, acţiunea neprietenoasă a primelor două persoane ar trezi poate o pornire anticlericală. Luată în parte, indiferenţa slujitorilor de la Templu faţă de un caz social căruia par a nu-i da importanţă este un bun temei pentru sectari spre a-şi mai face câţiva prozeliţi dintre oportuniştii Bisericii. Când învăţătorul de lege se aştepta că al treilea care să salveze situaţia va fi, evident, unul pe măsura interlocutorului său, un mirean evreu – şi cu asta Îl va prinde pe Iisus că este şi El împotriva clerului din Ierusalim –, Mântuitorul îl dezumflă pe ispititor, aducându-i în urechi prezenţa unui samarinean.
Mai ales cu samarinenii, evreii aveau relaţii foarte înrăutăţite. Erau ele de mai multă vreme aşa, dar în ultimul timp se ascuţiseră cu ură de moarte de când, la miezul nopţii dintr-un Paşte, samarinenii reuşiseră să-şi descarce mânia faţă de ura evreilor asupra lor, pângărind curtea templului prin împrăştierea în ea de oase de oameni morţi. De atunci, numai ce auzeau cuvântul samarinean, evreilor li se holbau ochii de mânie şi li se încingeau pântecele a răzbunare. Dar, mai mult, când se aprindeau cu ură asupra cuiva, din lăuntrul inimii lor învârtoşate izbucnea ca o uşurare cuvântul batjocoritor de samarinean. Însuşi Iisus a avut parte de acest tratament: „Nu zicem noi bine că eşti samarinean şi ai demon?“ (In 8, 38). Însă El S-a apărat negând doar prezenţa demonului în Sine şi lăsând neatinsă numirea de samarinean de care I-a plăcut să Se folosească în zugrăvirea tainei mântuirii.
Ce măiestrit Mântuitorul l-a pus pe gânduri pe acest învăţător de lege! El dorea să afle cine este aproapele său, adică voia să afle obiectul iubirii, să ştie pe cine trebuie să iubească şi să-l considere aproapele său. Sau până unde-şi poate întinde hotarele iubirii. Şi când colo, se trezeşte cu întrebarea Mântuitorului referitoare la subiectul iubirii, adică cine din cei trei a acţionat ca un aproape, iubind pe semenul ce avea nevoie de dragostea cuiva. Răspunsul nu putea fi altul decât acesta, inevitabil: „Cel care a făcut milă cu el“. Cu alte cuvinte, aproapele mi-este cel de care eu am nevoie ca să-mi mântuiesc viaţa. Nu devine astfel Hristos aproapele cel mai necesar, nu numai pentru învăţătorul de lege care dorea să moştenească viaţa veşnică, ci şi pentru noi toţi? Dar, mai mult, Mântuitorul încheie parabola cu dumnezeiasca trimitere: „Mergi şi fă şi tu asemenea!“, invitaţie nu doar pentru învăţătorul de lege, ci pentru mine şi tine, cititorule, care suntem chemaţi de Domnul nu să diferenţiem pe oameni, ci să mântuim din moarte pe tovarăşii de cale.
Pr. Petru RONCEA
