SINGURUL FECIOR
Evanghelia Duminicii a 20-a după Rusalii, Luca 7, 11-16
Nu departe de Muntele Tabor străjuieşte până astăzi o localitate numită Nain, adică „Preafrumosul“, mirifică aşezare răcorită de boarea Hermonului ce-nconjură dimineaţa muntele minunat, frumosul Tabor, după care se-adună, încălzindu-se-n razele soarelui, la poarta Nainului. Capernaumul e destul de departe ca să nu poată ajunge Hristos cu Ucenicii Săi la Nain mai degrabă de orele după-amiezii, dacă ar fi plecat la ivirea zorilor din această cetate dragă Lui, unde tocmai vindecase sluga centurionului roman.
Un pelerinaj cu Iisus de la Capernaum la Nain a fost receptat cu mare bucurie de popor. Mulţime multă, ne spune Evanghelia, s-a luat după Domnul în această dimineaţă de împreună-călătorie, pe jos, cale de mai bine de patruzeci de km, ascultându-L cu nesaţ pe Iisus. Întotdeauna prezenţa Domnului a atras noroadele însetate după Cuvântul lui Dumnezeu. Şi Hristos n-a lipsit pe nimeni, care ar fi îndurat osteneli pentru El, de o răsplătire dumnezeiască, aşa cum nici mulţimii acesteia de astăzi nu i-a trecut cu vederea răbdarea zădufului zilei, ci i-a oferit o finalitate a pelerinajului vrednică de măreţia lui.
În Nain, o femeie văduvă avea un singur copil. Atât de uşor ne este a face legătura cu noi înşine care un suflet avem… Şi, aşa cum fiul acelei sărmane femei tocmai murise, şi sufletul nostru trage să moară sau poate chiar zace mort din pricina păcatelor. Mântuitorul însă trebuia să-i pregătească pe Apostoli şi, mai ales, pe Maica Sa, pentru propria Lui moarte. Căci El era singurul Fiu al Maicii Sale, văduvă şi ea, adică fără de bărbat. Şi întâmplarea relatată de evanghelistul Luca, ce s-a petrecut la porţile Nainului, rânduită a fost de la Dumnezeu nu numai ca să se arate în ea puterea Lui, ci poate mai ales să încredinţeze pe Ucenicii Domnului şi pe Maica Sa că nu-L vor plânge mult când, şi El, va muri, ci îndată se vor bucura de Învierea Sa.
Deci două cete de oameni s-au întâlnit faţă către faţă la hotarele cetăţii. O ceată mai tristă decât altele în astfel de cazuri, pentru că mortul pe care-l duceau la cimitir era un tânăr. N-avea fraţi şi nici tată. Ci doar o mamă pe care trebuia s-o aibă în atenţie de-acum comunitatea ce-o însoţea cu mare tânguire pe-acest drum de jale. Cealaltă ceată, nespus mai fericită decât altele pentru privilegiul de a fi călătorit cu Iisus şi de a fi ajuns pregătită pentru înţelegerea morţii Domnului a cărei icoană începea să se zugrăvească cu bocetele disperate şi priveliştea tristă a cetei dintâi şi cu imaginea luminoasă şi plină de viaţă a celei de a doua. Cât de mult se aseamănă aceste două cete cu întâlnirea noastră cu Domnul într-un moment de maximă nevoie a vieţii noastre sufleteşti! Să ne aducem aminte cum, când nu mai aveam nici o nădejde de izbândă, deodată ne-a apărut înainte marele nostru Mântuitor Iisus Hristos, acoperind lipsa noastră sufletească ce ne făcea viaţa fără rost în lume.
Evanghelia nu ne spune dacă Maica Domnului va fi fost şi ea în rândurile cetei cu Iisus, deşi ea L-a urmat cu multă evlavie oriunde se putea. Dar măcar pe Iisus întristarea grozavă a acestei văduve din Nain L-a atins, răsfrângându-se în inima Lui plină de iubire. Se şi vedea deja scos afară din Ierusalim şi bocetele femeilor şi ale Mamei Sale le închipuia deja în străfundurile inimii Sale. „Nu plânge!“, chemarea adresată nefericitei mame, avea să se repete pe drumul Calvarului pentru speranţa în Înviere, şi, mai apoi, un „De ce plângi?“ uneia care încă mai vărsa lacrimi lângă Mormântul gol, după Înviere. Dar dacă ar fi fost şi Maica Lui prezentă la această întâlnire, minunea îi va fi devenit încă o pagină scrisă în adâncul inimii ei ce aduna taine şi săbii pentru ziua Fiului ei. Dar măcar a auzit ce-a mai făcut Fiul ei, uimind neamul Său deseori până la încremenire.
Aşa s-a întâmplat şi acum. S-a atins Domnul de sicriu, învăţându-ne să ne atingem cu evlavie de Crucea şi Mormântul care aveau să-L ţină. Atunci, de frică, cei ce duceau coşciugul s-au oprit. Şi-n tăcerea ce s-a aşezat peste inimile zdrobite ale tuturor, glasul dulce al lui Iisus a răsunat dumnezeieşte: „Tinere, ţie-ţi spun: Scoală-te!“ Şi glasul Domnului a străpuns sfera tainică a morţii, zguduindu-i din temelii împărăţia, iar tânărul, nu numai că s-a sculat din morţi, ci a început şi să vorbească. Şi Hristos l-a dat mamei sale, mângâiere peste veacuri oricărui om ce-L întâlneşte pe Mântuitorul în momentele de criză ale vieţii sale sufleteşti.
Mulţimea din ceata tânărului înviat s-a umplut de frică la vederea minunii. Erau oameni neputincioşi ce-şi îngropau generaţia tânără, căreia nu-i ofereau alt viitor decât cimitirul. Slăbiciunea lor sufletească s-a arătat făţiş şi prin îngustimea înţelegerii lor asupra Persoanei Mântuitorului: un mare prooroc ridicat între ei, asemenea lui Elisei, care, pe o coastă din apropiere, în cetatea Şunem, înviase demult pe fiul unic al altei mame; ori asemenea lui Ilie, care, mai înainte, adusese la viaţă pe singurul fiu al văduvei din Sarepta. Dar Iisus Hristos era mai mult decât un prooroc… Însă cei din vremea Sa n-au cunoscut acest adevăr. O, dacă ar fi ştiut aceasta, n-ar mai fi răstignit pe Fiul lui Dumnezeu!…
Tu, cititorule, când te cercetează Hristos, ce înţelegere ai despre El?
Pr. Petru RONCEA
