Teoria karmei şi a reîncarnării. 2

Presupusa ieşire din ciclul reîncarnărilor

Potrivit acestei con­cepţii singurul mod de a ieşi din nesfârşitul ciclu al naşterilor şi al morţilor este de a nu acumula karma. Iar aceasta se poate realiza atunci când cine­va acţionează fără alipire, aşa cum face un actor atunci când îşi joacă rolul pe scenă fără să se iden­tifice cu el.

În cartea mai sus amintită a lui Borges se spune că: Dacă un sfânt (arahat = iluminatul) reuşeşte să ajungă la Nirvana înainte de moartea sa, acţiunile lui nu mai acumulează karma; poate face nenumărate fapte bune sau să săvârşească crime, însă faptele lui nu vor primi răsplată sau pedeapsă, deoarece s-a eliberat din ciclu (samsara) şi nu se mai naşte din nou[1].

La acest stadiu se presupune că a ajuns gurul. Potrivit cu învăţătura organizaţiilor guruiste, gurul este mai presus de karma, a ajuns la înfăptuire cos­mică; misiunea lui este să semene seminţele pentru reali­zarea unei culturi spirituale universale şi „să transmi­tă cunoaşterea universală discipolilor săi care şi‑au curăţit mintea şi sunt pregătiţi să o primească”.

Este foarte important faptul că învăţătura despre karma constituie baza misiunii şi autorităţii gurului. Omul nu poate găsi singur „calea” care duce la eli­berarea din ciclul renaşterilor (samsara). Are nevoie de ajutor, iar acest ajutor îl oferă gurul.

Atunci când Satyananta vine în Grecia, vine să ne elibereze inimile noastre cele îndurerate, iar nu să ţină o conferinţă, să înveţe Kryia Yoga… Nu! Ceea ce ne oferă este ceva mai profund…, declară Centrul Yoga Satyananta[2].

Atunci când gurul şi discipolul său sunt uniţi pe plan spiritual, o mare parte din karma discipolului poate fi asimilată de guru. Dar aceasta presupune ca discipolul să uite lumea şi toate lucrurile din ea, în afară de guru, care se află înaintea lui – aceasta este comuniunea pe plan spiritual[3].

În felul acesta discipolul este condus treptat, prin tehnicile şi metodele potrivite, la dependenţa totală de guru.

 Consecinţele teoriei

 

Consecinţele acestei teorii sunt distrugătoare, atât pentru om cât şi pentru societate. Dacă toate sunt determinate de karma pe care a acumulat-o cineva în vieţile anterioare, atunci nimeni nu este răspunzător pentru faptele sale. Atunci toate, chiar şi cele mai mari crime, sunt justificate, de vreme ce nu există în esenţă discernământul care să facă deose­birea dintre bine şi rău. Orice lucru bun care se face cu alipire nu este în realitate un bine, deoarece produce karma, în timp ce orice lucru rău care nu se face cu alipire nu produce karma, prin urmare este considerat un lucru pozitiv. Şi aceasta deoarece îl aduce, chipurile, pe om mai aproape de scopul său, care este eliberarea din ciclul chinuitor al reîncarnărilor (samsara).

Astfel se produce o răsturnare a concepţiei despre dreptate şi morală, pe care o avem nu numai noi, ortodocşii, dar şi omul apusean, în general; adică concepţia care este bazată pe învăţătura despre Dumnezeu, om şi lume a Creştinismului.

Îndemnul Sfântului Apostol Pavel bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng[4] este considerat alipire de către adepţii teoriei karmei şi a reîncarnării.

Cercetătorul german al ereziilor Friedrich-Wilhelm Haack, într-una din cuvântările sale ţinute în Atena (1989), spunea:

Odată, pe când mergeam împreună cu un guru pe un drum din Rizikes (India), am văzut stând pe mar­ginea drumului un cerşetor şi i-am aruncat o monedă. Atunci gurul a râs şi a spus: „Ah, voi creş­tinii!…” Apoi m-a întrebat: „De ce îl ajuţi? El însuşi este vinovat pentru starea în care se află”. Şi Haack conchide: „Aceasta este mentalitatea care sugrumă orice acţiu­ne socială”.

Potrivit cu adepţii învăţăturii guruiste, cel care se supune legii karmei este mai drept şi mai moral decât cel care respectă cele zece porunci.

Astfel, dacă cineva ajută pe semenul său aflat în suferinţă, participând la durerea lui, acumulează kar­ma. Aşadar fapta lui, aparent bună, în realitate este rea deoarece nu-l ajută să iasă din ciclul samsarei. Dar nici cel suferind nu este ajutat. Îl vom ajuta numai atunci când îl vom lăsa în starea în care se află, pentru a-şi ispăşi karma. Căci de nu şi-o va ispăşi în această viaţă, se va naşte din nou pentru a o ispăşi în altă viaţă.

Pe de altă parte, un jaf sau o ucidere care se va face „fără alipire”, adică ca şi cum şi-ar juca cineva rolul său pe scena unui teatru fără să se identifice cu el, este considerat un lucru bun(!), deoarece nu acu­mulează karma. Aşadar cel care acţionează astfel se apropie de împlinirea scopului său, care este ieşirea din ciclul reîncarnărilor. Unuia ca acesta nu i se poate cere socoteală de către nimeni. Cel care săvârşeşte o ucidere sau un furt, face aceasta ispăşindu-şi karma sa. Dar şi victima îşi ispăşeşte propria sa karmă. Şi, desigur, nu ar fi putut să o ispăşească fără cel care a săvârşit aceasta.

Stareţul Paisie Aghioritul ne dă o frumoasă pildă pentru a descrie diferenţa esenţială dintre un om care a fost adăpat cu rugăciunea ortodoxă şi un altul care a fost adăpat cu meditaţia orientală. El spune: Să presupunem că un hinduist se află pe malul mării şi se autoconcentrează. Dacă în momentul acela cineva se primejduieşte în mare şi cere ajutor, acesta va rămâne cu desăvârşire nepăsător, nu se va mişca din poziţia sa ca să nu se lipsească de plăcerea ce o simte. În timp ce, dacă s-ar afla acolo un monah ortodox şi ar rosti Rugăciunea lui Iisus, ar lăsa meta­nia şi s-ar arunca în mare ca să-l salveze[5].

Dar să revenim. Pentru adeverirea celor de mai sus redau un text de la Satyanantashram: Nu este nevoie să constrângeţi karma, prietenia, iubirea de slavă, nici chiar mânia, nesaţiul sau patima (desfrâ­nării). Ci trebuie să trăiţi o viaţă foarte libertină. Nu cred că omul greşeşte, că poate apuca pe un drum rău sau că poate deveni rău. Cred că situaţia în care se află a fost creată pentru a putea evolua[6].

Toate acestea răstoarnă morala, drepta­tea, asis­tenţa socială şi legislaţia, aşa cum le-am ob­servat în societăţile occidentale.

Potrivit acestei învăţături, toată viaţa noastră pe pământ are o valoare negativă şi orice situaţie va trebui să fie acceptată în mod cu totul pasiv. În felul acesta omul se netrebniceşte; paralizează în el orice încercare de a se împotrivi nedreptăţii şi constrân­gerii. I se slăbănogeşte orice simţământ de respon­sabilitate socială. Vinovaţii pentru starea în care se află cei nedreptăţiţi sau cei care suferă sunt ei înşişi, iar nu cei care îi nedreptăţesc.

Aşa cum scrie Borges, hinduiştii consideră mila ca fiind o ostentaţie, o greşeală, pentru că starea nefe­ricită nu face altceva decât să-l ajute să-şi ispăşească greşalele pe care le-a săvârşit într-o viaţă anterioară. Şi orice încercare de a-l ajutora întârzie inevitabila plată a datoriei. Din această pricină Ghandi a con­damnat fondarea azilelor şi a spitalelor. Credinţa în reîncarnare este atât de puternică în India, încât ni­meni nu cere ca să fie dovedită[7].

W.T.R. Sheddy observă pe bună dreptate: Teoria karmei este „o filosofie folositoare pentru clasa stăpâ­nitoare”. De ce unii ca aceştia sunt bogaţi? Din pri­cina nenumăratelor fapte bune pe care le-au săvârşit în vieţile anterioare. Dar de ce săracii sunt săraci? Deoarece în vieţile anterioare au făcut nenumărate crime. Ne putem oare închipui o filosofie mai plăcută în mâinile clasei stăpânitoare decât teoria karmei?[8]

Şi Nekkue Kestling observă: Sistemul hinduist este cel mai bun sistem feudal care a existat vreo­dată. Este sistemul în care păstrarea şi moştenirea puterii clasei stăpânitoare a fost asigurată în mod desăvârşit, cu ajutorul concepţiei reîncarnării.

Copilul omului sărac aşa trebuia să se nască şi nimeni nu trebuie să-l scoată din starea nefericită în care se află, pentru că plăteşte o oarecare karma. Şi de aceea şi-a ales să se nască un copil de sărac şi să trăiască în sărăcie şi dispreţ.

Dimpotrivă, brahmanul va naşte negreşit brah­mani, care se vor desfăta de bunătăţile şi privilegiile castei lor, deoarece sunt nişte suflete ce au o karmă pozitivă – de altfel pentru aceasta şi-au ales trup de brahman pentru a se reîncarna – şi astfel au dreptul de a fi răsplătiţi şi a se desfăta în această viaţă[9].

Aşadar, în India, sistemul castelor şi al claselor sociale este determinat de învăţătura despre karmă şi reîncarnare[10].

Pe lângă concepţia asiatică asupra reîncarnării o avem şi pe cea occidentală, exprimată mai ales de Societatea Teosofică.

Potrivit spuselor lui Irving S. Cooper, stâlpul de bază al Societăţii Teosofice: Una dintre misiunile Societăţii Teosofice Mondiale este de a face cunoscut adevărul despre reîncarnare[11].

Varianta apuseană a teoriei reîncarnării, în contra­dicţie cu cea asiatică, nu urmăreşte nimicirea vieţii, nici „eliberarea” din ciclul vieţilor şi morţilor succe­sive, ci dăruirea de „noi posibilităţi” prin reîncarnări succesive, astfel încât să poată fi satisfăcute toate dorinţele care nu au fost satisfăcute în această viaţă. Adepţii occidentali ai teoriei reîncarnării cred că ceea ce îşi doresc acum în această viaţă şi nu dobândesc cu siguranţă vor dobândi în vieţile viitoare.

Concepţia despre karma şi reîncarnare presupune acceptarea teoriei holiste despre lume şi om. Toate sunt dumnezeu. Dar acest dumnezeu se manifestă în lume mai mult sau mai puţin, potrivit cu capacitatea fiecărui individ.

„Evoluţia” în cadrul nesfârşitelor reîncarnări este de fapt o evoluţie prin sine, prin procese automate, mecaniciste.

Această concepţie predomină de altfel şi în cre­dinţa hinduistă despre reîncarnare precum şi la gru­pările ezoterice ale Creştinismului ezoteric al lui D. Doriza. În cartea sa 2001 – a Doua Venire[12], spune: Sinele tău modelează evoluţia Sinelui aceluia care de bună voie s-a destrămat cu scopul de a ucenici în Unire, cu scopul de a scoate din dezbinare toate experienţele şi cunoştinţele Uni­tăţii Supraperfecte şi a întoarce părticica arzătoare a Nemărginirii Sinelui în unitatea Sinelui. Sinea ta direc­ţionează Sinea ta dez­binată… pentru a învăţa să depăşească zguduiturile materiei grele şi să le poată preschimba deasupra Nesfârşitului „Este”… Eu sunt Sinea ta. Puterea Crea­toare Supremă….

Această călătorie evolutivă nu se referă numai la om. Omul este numai o etapă. În acestă călătorie este inclus întreg universul. Dintru început trebuie să avem în vedere, scrie Cooper, că întreaga natură este vie şi că fiecare parte a ei, de la cristale până la om, slujeşte ca purtătoare a unei conştiinţe ce înaintează spre evoluţie. Ne putem închipui cum valurile vieţii evolutive ies dintr-un regn şi intră în altul: mineral, vegetal, animal, uman. Aşa cum spune Roumi (n.a. cunoscut mistic musulman şi fondatorul ordinului sufit din Mevlevi): La plantă începe să se arate sim­patia sau antipatia, precum şi semnele bolnăvicioase ale afectivităţii. La animal se manifestă sub forma sentimentului concret, a patimilor şi a dorinţelor, apă­rând de asemenea şi o oarecare formă de înţe­legere. La om, după ce va trece de încercarea sutelor de reîncarnări, ajunge în cele din urmă la înălţimile cu­noaşterii spirituale.

Scopul principal al reîncarnării, spun ei, este instru­irea. În acest scop venim şi revenim pe pământ, nu pentru că o pricină exterioară ne obligă la aceasta, ci pentru că propria noastră conştiinţă, Eul nostru, are nevoie de evoluţie. Mobilul care ne împinge spre reîncarnare şi care ne aduce iarăşi pe pământ este setea noastră interioară de experienţe, dorinţa noas­tră de a cunoaşte, avântul nostru de a participa la mişcarea agitată a vieţii naturale[13].

Aşa cum făgăduiesc cei care îi fac publicitate, con­cepţia apuseană despre reîncarnare nu conduce la nelucrare, ci ea făgăduieşte experienţe mai mari şi deşteptarea capacităţilor oculte ale omului.

Reîncarnarea nu continuă până la infinit. Atunci când vom fi învăţat toate lecţiile care se predau în şcoala lumii, nu vom mai avea nevoie de reîncarnări fizice,  fără numai de acele reîncarnări de bunăvoie, în care fiinţele superioare şi perfecte vin ca nişte maeş­tri spirituali să ajute lumea înapoiată pe calea evolu­ţiei spirituale[14].

 

Referat prezentat la Al IX-lea Congres Panortodox al Dele­gaţiilor Bisericilor Ortodoxe şi Sfintelor Mitropolii pe teme refe­ritoare la erezii şi secte, întrunit la Biserica „Sfântul Ioan Rusul” – Evia, 8-13 octombrie 1997.

 

Fragment din cartea „Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare”. Părintele Arsenie Vliangoftis, Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti 2006.

 

 

[1] Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 77.

[2] Revista Yoga, nr. 4, (1980), p. 33.

[3] Satyananda, Lumină în relaţia dintre guru şi discipol, p. 215.

[4] Romani 12, 15.

[5] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti – Nevoinţă duhovnicească, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 254-255.

[6] Revista Yoga, nr. 4 (1980), p. 15.

[7] Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 62-63.

[8] W.T.R. Sheddy, Brahmanism, Bangalone, 1981, p. 19.

[9] Părintele Antonie Alevizopulos, Reîncarnare sau Înviere?, Atena, 1992, p.16-17.

[10] Vezi Părintele Antonie Alevizopulos, Ocultismul în lumina Ortodoxiei, p. 148.

[11] I. S. Cooper, Reîncarnarea – O speranţă pentru lume, Tra­ducere din limba franceză de Emilia Ivu, Editura Teosofică, Atena, 1975, p. 16.

[12] Atena, 1985, p. 32.

[13] I. S. Cooper, Reîncarnarea…, p. 34.

[14] Ibidem, p. 55.

Alte religii