Gânduri la pomenirea unui Sfânt Voievod – Ștefan cel Mare
Pr. drd. Petru Sidoreac
Data de 2 iulie reprezintă pentru Mănăstirea Putna unul dintre cele mai importante popasuri duhovniceşti de peste an. Totul a căpătat însă o lumină aparte din anul 1992, când ctitorul şi ocrotitorul ei a fost canonizat. Trecerea domnitorului Ştefan cel Mare (1457-1504) în rândul sfinţilor a adus, pe lângă admiraţia determinată de filele de istorie, şi o adâncă evlavie faţă de cel căruia, de altfel, i s-a recunoscut valoarea atât în timpul vieţii, cât şi după plecarea sa la Domnul.
Aplecându-ne an de an asupra Putnei – acest aşezământ monahal care, sub destoinica păstorire a Părintelui Stareţ Melchisedec, sporeşte şi înfloreşte necontenit –, ne sunt generate gânduri şi reflecţii legate direct de persoana Sfântului comemorat, dar şi de situaţia actuală atât a conducătorilor noştri, cât şi a fiecărui român în parte.
Nu avem cum să nu observăm puternica iubire de neam a Sfântului Voievod. O viaţă închinată apărării hotarelor ţării, care dincolo de ziduri, păduri şi ape, însemna SUFLETE, OAMENI, SPERANŢE.
Nu putem ignora totala lui identificare cu poporul pe tărâm spiritual. Creştini ortodocşi ei, la fel şi EL. Mai mult, apărător! Luptător pentru supravieţuire şi afirmare în faţa pericolelor de multe nuanţe – spirituale şi fizice. Deviza SA în luptă: patria şi credinţa, ideal exprimat răspicat, caracteristic de secole multora, inclusiv fraţilor noştri greci (a se vedea celebrul 1821).
EL trăia Ortodoxia în mod plenar. Dovadă – îngenuncherile smerite sub epitrahilul Sfântului Sihastru Daniil, locaşurile de cult, ce erau strigăte de biruinţă, dar şi de înălţare duhovnicească a celor mulţi. Şi altele.
Privind în prezent, nu poţi să nu faci comparaţie. Să analizezi cuvinte, fapte, legi. Se impune întrebarea: mai suntem noi urmaşi autentici ai unui domnitor autentic? Sau ai unui popor cu rădăcini înfipte adânc în glia PROPRIE, sfinţită de prezenţa lui Dumnezeu şi de sângele fraţilor?
Mai sunt dragostea de neam şi de Dumnezeu cele două coordonate după care mai-marii ţării să se ghideze, inclusiv cu preţul vieţii, în luarea deciziilor?
Nu este locul aici de dezbateri. Nici de răspunsuri. Acestea ne sunt date direct sau indirect zilnic. Prin fapte. Este însă locul şi momentul să ne mai punem o întrebare: ce învăţăm din istorie? Hegel ar spune că nimic. Aş dori să-l contrazic. Măcar un pic de-am învăţa! Aş mai dori să mă/vă întreb final: cu ce sentimente mai cântăm împreună cu poetul: „Ridică-te, Ştefane, şi vezi-ţi fiii!”?
