Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul
Spre nord-vest de Ierusalim, pe o coastă ce străjuieşte azi o mănăstire despre care tradiţia spune că se află pe locul unde a fost casa preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Împreună cu Elisabeta, femeia sa, şi ea trăgându-se tot din neam preoţesc, îşi duceau viaţa cuvioasă înaintea lui Dumnezeu, fără a putea să-şi stăpânească o întristare tainică, aceea că neamul lor de preoţi avea să se stingă o dată cu ei. Ştiau bine şi-n urechi le răsuna grija dintotdeauna a poporului ales ca numele nimănui să nu se şteargă în Israel (Deut 25, 6). Dar în sulurile cărţilor era înscris, mai ales, exemplul lui Booz care a luat-o pe Rut de soţie, pentru ca să păstreze „numele celui mort în moştenirea lui şi ca să nu piară numele celui mort dintre fraţii lui şi din poarta locuinţei lui“ (Rut 4, 10). Şi aceste cuvinte scrise răneau inima lor nemângâiată.
Dar preotul Zaharia mai ştia ceva ce-i sporea durerea. Dorinţa lui de a avea urmaş nu era doar pentru dăinuirea numelui şi a moştenirii lui. Amândoi fiind „drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului“ (Lc 1, 6) şi aşteptându-L şi ei pe Mesia, ar fi dorit ca, dacă nu vor fi ei vrednici de vremea aceea, măcar prin urmaşi să-şi slobozească aşteptarea la vederea Răscumpărătorului, unindu-se cu El prin ei. Şi-acum, iată, anii s-au adunat destul ca nădejdea posibilităţii zămislirii vreunui urmaş să mai stea în picioare.
Evanghelia Sfintei Liturghii din sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan, de la Luca 1, 1-25, 57-68, 76, 80, ne prezintă pe larg, mai întâi, vestirea zămislirii lui Ioan, nume care înseamnă fiul harului dumnezeiesc, şi ce s-a întâmplat atunci cu Zaharia: „Cel ce te-ai născut după dumnezeiasca făgăduinţă, când mai-marele dumnezeiescul Arhanghel, părintelui tău celui se ce ruga în biserică a vestit naşterea ta, atunci, preotului, celui ce nu credea, şi împotrivă grăia, precum scrie, amuţire şi asurzire Gavriil i-a adus până la naşterea ta; deci tu, Înaintemergătorule, după ce te-ai născut, legătura limbii părintelui tău ai dezlegat, fericite, şi te rogi pentru noi toţi“ (stihiră a Vecerniei). Parcă-l vedem pe bătrânul preot vădit emoţionat de sorţul ce-i căzuse poate pentru prima dată în viaţă. Şi pentru ultima. Nu-i păsa lui nici de frumuseţea Templului lui Irod, nici de fudulia fariseilor sau ipocrizia saducheilor. Mulţimile adunate în curtea sanctuarului nu-l interesau. Erau prea străine de dorul ce-i mişca lui inima spre Dumnezeu. „Mângâierea lui Israel“ pe care-o aşteptau oamenii în Ierusalim nu coincidea cu înţelesul profeţiilor despre Robul Domnului ce-Şi aflase sălaş în inima lui. Astfel, Zaharia se strecură până la uşile Altarului şi, când auzi trâmbiţele de argint anunţând momentul aducerii jertfelor de dimineaţă, bătrânul preot luă cădelniţa de aur în mâini şi se apropie de altarul tămâierii ce sta în faţa Sfintei Sfintelor. În tăcere sfântă, aruncă tămâia pe jar şi-n norul de fum de plăcută mireasmă a rugăciunii el începu cuvenita cerere de iertare a păcatelor poporului, a lui şi a familiei sale. Dar rugăciunea de-afară a poporului purta şi dorul după vremea lui Mesia. Cu atât mai mult o avea Zaharia în străfundul inimii şi acum avu ocazia să-şi deşerte rugăciunea implorării venirii lui Mesia. Însă ori de câte ori se gândea la asta, al doilea gând îi era întotdeauna dorinţa tainică de a avea şi el urmaşi care să-L vadă pe Mesia. Şi-n acest ceas unic al vieţii lui, deodată i se arătă Îngerul Domnului în dreapta Altarului tămâierii (cf. Lc 1, 11). Neobositele rugăciuni ale preotului au aflat, în sfârşit, răspuns. Va avea un fiu care va pregăti calea lui Mesia. Dar condiţia ce-o primi era că acest urmaş al său nu-şi va putea împlini lucrarea altfel decât trăind în aspră vieţuire: nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare, căci plin de Duh Sfânt va fi încă din pântecele mamei sale (cf. Lc 1, 15).
Nedumerit de cele auzite şi cerând semn de încredinţare, cererea-i fu ultimele cuvinte pe care gura i le-a putut rosti. Stătea ca mut în faţa Altarului ce-mprăştia în curtea Templului mireasmă de rugăciune ascultată şi uită să iasă pentru a binecuvânta poporul cu obişnuitele cuvinte de liberare. Într-un târziu, ieşi, luă loc pe treptele din faţa Altarului şi, când să-şi deschidă gura, simţi că deja cuvintele îngerului i-au atins graiul. Dădu poporului binecuvântarea mută, croind cuvinte din semne, apoi se porni la munţi, să-i ducă Elisabetei vestea cea bună.
Ce bucurie în casa din munţii Iudeii! Primele două paremii ale Vecerniei ne pun înainte zămislirile lui Isaac şi a lui Samson. Zămislirea lui Ioan rămâne însă mai presus de acelea, nu doar prin semnele şi minunile ce-au însoţit-o, ci prin însăşi mărimea celui zămislit care-a întrecut pe toţi bărbaţii născuţi vreodată din femeie.
O stihiră de la Doamne, strigat-am… spune că începăturile dumnezeieştilor lucruri, adică a mântuirii lumii, se cădea să fie preamărite prin două minuni: „naşterea afară de vârstă şi zămislirea fără sămânţă“. Prin urmare, prima minune avea să se întâmple în pântecele Elisabetei, iar a doua, în cel feciorelnic al Mariei. Verişoare fiind – mamele lor erau surori şi se trăgeau din Betleem –, aveau şi aceleaşi purtări duhovniceşti. De aceea, mai târziu, Sfânta Fecioară Maria, după Buna Vestire, nimănui n-a povestit minunea, nici măcar lui Iosif, logodnicul ei, ci s-a dus îndată în munţi, la buna ei verişoară, ca să-i destăinuie acesteia bucuria inimii sale şi să se încredinţeze şi din cuvintele ei de adevărul vestirii îngerului, cum că şi Elisabeta ar fi însărcinată, şi încă în a şasea lună. Căci şi bătrâna mamă s-a tăinuit pe sine cinci luni şi nimeni nu ştia de bucuria zămislirii ei, ci în sinea ei se bucura de ce i-a făcut ei Domnul (cf. Lc 1, 25).
A trecut astfel şi timpul dintre a şasea şi a noua lună şi, la plinirea vremii, Elisabeta a născut. Maria tocmai plecase de la ea, că nu se cuvenea unei fecioare să fie de faţă la naştere şi să rămână în casa unei lăuze. Mai ales că se va perinda prin această casă tot soiul de lume din acel ţinut care ar fi tulburat, cu orgoliile şi pretenţiile ei, liniştea Preacuratei.
Şi iată, s-a născut Ioan. „Hotarul prorocilor şi începătura apostolilor, pe îngerul cel pământesc şi omul cel ceresc, glasul Cuvântului, pe ostaşul şi Înaintemergătorul lui Hristos, cel din făgăduinţă, cel ce în pântece mai înainte a săltat şi întâi a propovăduit mai înainte de a se naşte Soarele dreptăţii, astăzi Elisabeta l-a născut şi s-a bucurat“ (slava Litiei).
Dar nu numai ea s-a bucurat. Isaia s-a bucurat că glasul lui s-a împlinit astăzi prin naşterea lui Ioan. Maleahi, la fel, că îngerul ce găteşte calea Îngerului Legământului s-a arătat. Dar, mai presus de toţi, Zaharia s-a bucurat, zicând: „Dezlegatu-s-a limba mea cu venirea ta pe pământ, sfeşnicule al luminii celei mari cu adevărat minune preaslăvită“ (sedealna de după Polieleu). Deşi mut de ceva vreme, el reuşi să-i comunice soţiei sale ce i s-a întâmplat. De aceea, când a venit Fecioara Preacurată la Elisabeta, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, aceasta „a povestit Maicii Domnului toate despre sine, necinstea sterpiciunii sale, arhieria şi tămâierea bărbatului ei, Zaharia, vestirea îngerului şi muţenia care nu i-a îngăduit lui Zaharia să vorbească, ci doar să dea în scris Elisabetei, femeia lui“[1]. Şi tot acelaşi Sfânt Părinte spune că, după moartea fericiţilor Părinţi ai Sfintei Fecioare, aceasta vedea în Elisabeta pe mama sa[2]. De aceea, când a primit vestirea de la înger, s-a grăbit să-i dezvăluie mamei sale după har cuvintele minunii. Căci, cu adevărat, minune a fost naşterea din fecioară, cum minune a fost şi naşterea din cea stearpă şi bătrână. Că înaintea minunii merge minunea.
Pr. Petru Roncea
[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Trei Vieţi bizantine ale Maicii Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 98;
[2] Ibidem, p. 102.
