Sf. Eufimia, hotarul părinților sau un examen care ne trebuie
În zilele sângerosului împărat Galeriu, sângele martiric curgea ca o ploaie deasă într-un anotimp mănos. Fiica lui Filofron şi a Teodosianei, numită Eufimia, era hotărâtă să rămână mireasă a lui Hristos. Îmbrăţişând starea fecioriei, prin modestia îmbrăcămintei sale, vestea tuturor că renunţă la plăcerile lumii. A fost pârâtă la ighemon că este creştină şi drumul bătătorit al creştinilor spre cămara Mirelui Hristos l-a călcat şi ea, fiind chinuită cu roate şi în foc şi în alte chinuri, până şi-a aflat sfârşitul vieţii. O stihiră a muceniţei de la slujba Vecerniei, din 11 iulie, îi cântă suferinţele: „Muceniţă, cu adevărat prealăudată, ai oprit năvălirile fiarelor precum odinioară Daniel, şi prin har cu îndrăznire te-ai supus focului şi, suferind toate celelalte chinuri, ai primit nevestejită cunună de biruinţă şi te-ai suit cu bucurie către Cel dorit al tău; pentru aceea te cinstim şi te fericim“.
Torturarea trupului ei a fost groaznică. Un soldat îi trăgea capul îndărăt, un altul îi zdrobea dinţii, aşa că sângele care îi ieşea din gură îi acoperea faţa, părul şi veşmintele. După ce au făcut-o să sufere diferite torturi, au dus-o la închisoare, după care au condamnat-o să fie arsă de vie. Astfel, prin anul 307, cu curaj şi seninătate s-a suit singură pe rug, râvnind morţii celei de bunăvoie a Mirelui ei.Sfintele moaşte ale muceniţei n-au încetat însă a sângera după cum i-a fost şi martiriul. „Să se deschidă sicriul şi poporul lui Dumnezeu să ia picăturile sângiuirilor ca pe nişte doctorii împotriva bolilor. Căci via Cuvântului cea bine înflorită, fiind uscată de demult, odrăsleşte strugurele vieţii noi“ ne spune Cântarea a 3-a a Canonului Sfintei. Iar Slava Cântării mută gândirea noastră la cele înalte, contemplând minunea: „Să privim la sicriu ca la un lin, şi la pielea trupului ca la un strugure, şi la sângele prealăudatei, ca la nişte vin“. 
Dar ceea ce o înscrie în rândul marelor muceniţe şi prealăudate este hotarul credinţei pe care adunarea dumnezeieştilor Părinţi de la Sinodul al 4-lea de la Calcedon, în anul 431, l-a primit din mâinile ei în lupta cu erezia lui Dioscor şi Eutihie. Erezia consta în învăţătura că Hristos este o persoană numai cu o fire şi o lucrare şi nu cu două firi: dumnezeiască şi omenească, unite între ele şi lucrând împreună la mântuirea noastră. Cei 630 Sfinţi Părinţi ai Sinodului au zis către eretici să-şi scrie mărturisirea credinţei într-o carte şi la fel vor face şi ei. Apoi vor aşeza amândouă cărţile pe pieptul Sfintei în racla ei. Au pecetluit racla şi au pus păzitori. După trei zile de post şi rugăciune, deschizând racla au aflat scrierea drept-credincioşilor în mâna dreaptă a Sfintei, iar pe cea a rău-credincioşilor, la picioarele ei (de aceea, în iconografie, Sfânta Eufimia se pictează ţinând un sul de hârtie în mâna dreaptă). Desigur, ereticii s-au umplut de ruşine după cum arată Sedealna Canonului: „Ruşinatu-s-a cu defăimare mulţimea ereticilor şi feţele lor s-au umplut de multă ocară, când au văzut cartea dogmelor lor, aruncată la picioarele tale. Iar cartea noastră, ţinând-o în cinstitele tale mâini, arăta pe drept nebunia celor rău-credincioşi şi striga: Hristos S-a născut îndoit cu firea, îndoit şi cu voirile“.
Sfinţii Părinţi au apelat la hotărârea Sfintei Eufimia, văzând că după ce au anatemizat pe cei care se ţineau de Eutihie şi Dioscor, aceştia nu se apleacă dreptei credinţe. „Ai veselit pe cei drept-credincioşi şi ai ruşinat pe cei rău-mărturisitori, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos. Căci ai întărit dogmele Sinodului al patrulea, pe care părinţii bine le-au rânduit. Muceniţă mărită, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă“ (Troparul Sfintei).
La împotrivirile actuale faţă de dogmele credinţei ortodoxe, redeschiderea raclei Sfintei Eufimia ar fi salvatoarea soluţie spre aplecarea rău-credincioşilor de azi în faţa lui Hristos. Dar toate Sfintele Moaşte sunt gata să arate Adevărul credinţei mântuitoare. Biserica Ortodoxă şi-a pus mărturisirea credinţei pe pieptul Sfintelor Moaşte din marile-i catedrale. Să îndrăznească şi ceilalţi să şi le-aducă după cum şi le-au croit şi, după trei zile de post şi rugăciune, să mergem să aflăm răspunsul Domnului. Acesta va fi hotarul credinţei şi ceea ce va readuce pe fugari acasă.
Preot Petru RONCEA
