SFÂNTUL ZAHARIA ŞI LOGODIREA FECIOAREI
Pe marele Zaharia, fiul preotului Iuda care se numea şi Varahia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, îl cunoaştem mai ales din relatările Sfântului Luca, în Evanghelia sa, la capitolul 1. El însuşi ajunsese preot şi, îmbrăcat cu podoaba cea sfinţită, slujea lui Dumnezeu, ca Aaron, legiuind şi ca Moise, povăţuind neamurile lui Israel, cu sunetul cel curat al clopoţeilor. Femeia sa, Elisabeta, era una din fiicele lui Aaron, dar era stearpă. Scriptura descrie amănunţit momentul eliberării celor doi de sarcina sterpiciunii. Semnul minunii, amuţirea lui Zaharia este o ultimă proorocie a tăcerii Vechiului Testament şi arătarea Noului Aşezământ. „Cu tăcerea legii ierarhul a fost legat prin glasul îngerului, primind, împreună cu Elisabeta, stearpa şi înţeleapta, pe îngerul venirii lui Hristos, pe proorocul şi tăinuitorul, care născându-se s-a înnoit darul şi mântuirea şi împăcarea noastră cea a toată lumea; că acesta a propovăduit pe Mielul şi Ziditorul, pe Înnoitorul firii, pe Cel ce dă rod din stearpă, pe Fiul ce S-a arătat din Fecioară, ca un dumnezeiesc tăinuitor al darului lui Dumnezeu“ (icos). După ce Elisabeta a născut pe propovăduitorul pocăinţei, când Irod a poruncit să fie ucişi toţi pruncii din Betleem şi din jur, o veche tradiţie ne spune că, de teamă, Elisabeta, s-a ascuns dimpreună cu copilul într-o peşteră, de cealaltă parte a Iordanului. Neaflând pruncul, Irod a poruncit ostaşilor ca, în locul copilului, să fie înjunghiat tatăl său. „Jertfe după Lege aducând Zaharia lui Dumnezeu, Celui ce S-a născut, ţi-ai adus sfântul tău suflet, în Sfânta Sfintelor, prin sfânta săvârşire de bună-voie cu sabia, înaintea uşii altarului, ca un mieluşel fiind junghiat“ (Slava Stihoavnei Utreniei).
Dar pentru că pomenirea junghierii Proorocului Zaharia se face pe 5 septembrie, foarte aproape de sărbătoarea naşterii Maicii Domnului, se cuvine să amintim că marele preot Zaharia a propovăduit cu îndrăzneală şi fără de sfială pe cea de Dumnezeu Născătoare, Maică şi Fecioară, poruncindu-i să nu iasă di
n ceata cea orânduită a fecioarelor. El i-a fost un duhovnic de care ea a ascultat cu mare smerenie. Sfântul Maxim Mărturisitorul, unul dintre cei mai de seamă Părinţi al Bisericii Răsăritene, ne descrie marele rost al lui Zaharia în viaţa Sfintei Fecioare. Ajungând la doisprezece ani, vârsta căsătoriei după rânduiala Legii vechi, preoţii se temeau să o scoată din Templu pe cea care fusese închinată lui Dumnezeu şi li s-a părut înfricoşător să o predea jugului căsătoriei pe cea care fusese menită a rămâne Fecioară. Dar rânduiala Legii lui Moise oprea o tânără fată la vârsta împlinită de a sta mereu în Templu. Sfătuindu-se preoţii, pentru a împlini pe de o parte porunca Legii şi de a lăsa în acelaşi timp deoparte căsătoria, au hotărât să o predea numai în logodnă, iar nu în căsătorie, unui bărbat care n-ar mai fi potrivit pentru căsătorie, ci bătrân şi neputincios, dar care a ajuns să dobândească împlinirea virtuţii, pentru ca el să fie mai degrabă păzitorul fecioriei ei. Zaharia era atunci îmbrăcat cu cinstea arhieriei. El a fost martorul vieţii dumnezeieşti şi al ostenelilor mai adânci decât cunoştinţa săvârşite de Preabinecuvântata Fecioară. Ţinând sfat, preoţii au numit doisprezece bătrâni şi au hotărât să ia drept chezăşie judecata lui Dumnezeu, ca la alegerea lui Aaron. Atunci Zaharia a împărţit douăsprezece ramuri bătrânilor propuşi pentru Sfânta Fecioară şi le-a aşezat pe altarul locaşului Sfânt. Iar el cu ceilalţi preoţi au înălţ
at rugăciuni şi cereri către Dumnezeu cu lacrimi îndurerate şi au cerut să se săvârşească o minune dacă s-ar potrivi ca unul dintre bătrâni să o primească pe Fecioară. Şi Domnul a dat un semn minunat, şi ramura lui Iosif a înflorit şi a rodit ca odinioară toiagul lui Aaron. Astfel, prin providenţa divină şi sfatul preoţilor, Iosif a primit de la Zaharia pe Preacurata Fecioară ca să lucreze pentru ea şi să slujească marii taine şi minunii celei mai adânci decât cunoştinţa. O stihiră a Cântării a şaptea a Canonului Sfântului subliniază ochiul profetic al arhiereului: „Văzându-te Zaharia pe tine, Fecioară, că eşti plinirea Legii, te-a cunoscut a fi capul a toată proorocia, şi a grăit: Bine este cuvântat Rodul pântecelui tău, Preacurată“. Iosif era pe atunci în vârstă de peste şaptezeci de ani, pentru ca nimeni să nu aibă nici o bănuială asupra căsătoriei. El a aşezat-o mai mare peste fiicele sale, numind-o împărăteasă şi stăpână a casei sale. După aceasta, arhiereul Zaharia a intrat, potrivit rânduielii, în Sfânta Sfintelor să tămâieze cu căţuia şi atunci i s-a vestit naşterea lui Ioan, cel care avea să fie auroră pentru Soare (vezi Sf. Maxim Mărturisitorul, Viaţa Maicii Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, pag. 16-18).
Revenind la arhiereul Zaharia şi la logodirea Fecioarei, pe cât de plin de grijă a fost cugetul preoţesc de a nu întina ceea ce era doar un început al împlinirii profeţiilor despre naşterea lui Mesia, adică menţinerea fecioriei celei ce avea să fie Născătoarea de Dumnezeu, pe atât de mult s-a trudit după aceea şi până astăzi duhul sectar să abată pe oameni de la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu întrupat de la Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară Maria.
Fiilor lui Arie, până astăzi, le este teamă de preţul ce se cere apărării fecioriei Mariei: jertfa vieţii în faţa Sfântului Altar. Arienii sau sectarii, ca să folosim un cuvânt mai cunoscut, nu pot pricepe tainele Întrupării. Sunt prea înalte ca să le poată ajunge pentru că sunt lipsiţi de veşmintele harului. Troparul Sfântului Zaharia sintetizează chipul apărătorului Fecioarei: „Cu haina preoţiei fiind îmbrăcat, înţelepte, după Legea lui Dumnezeu, jertfa primită, după cuviinţa preoţiei, ai adus, Zaharia. Şi ai fost luminător şi văzător al celor de taină, semnele darului întru tine purtând lămurit, preaînţelepte. Şi cu sabia ai fost omorât în Biserica lui Dumnezeu, proorocule al lui Hristos. Cu Înainte-mergătorul roagă-te să se mântuiască sufletele noastre“.
Preot Petru RONCEA
