Zahărul a alungat dulceața rugăciunii
Bătrânul Calinic Isihastul a povestit următoarele: „Era la Russikon[1] un monah care avea rugăciunea minții. Odată a spus ucenicului său să-i facă un ceai și să pună două lingurițe de zahăr. L-a băut și apoi s-a dus să se roage. Simțea o mare greutate, uscăciune; nici o lucrare a rugăciunii nu se mai manifesta. Se străduia…au trecut câteva zile, s-a neliniștit și a venit să mă întrebe. L-am întrebat ce a făcut înainte de a pierde rugăciunea. „Nu am făcut nimic”, mi-a spus el. Și apoi mi-a spus despre ceai. I-am spus să meargă să facă unele nevoințe timp de șase luni, după care să se întoarcă. După șase luni s-a întors. Am înțeles atunci că pricina pentru care pierduse Rugăciunea fusese zahărul. Acesta avea dulceața dumnezeiescului Har și ar fi trebuit să fi disprețuit „dulcețile” omenești. A cedat însă în fața dulceții zahărului și Dumnezeu l-a lipsit pentru puțin de dumnezeiasca mângâiere. Alții chiar și un sac de zahăr să mănânce, nu pățesc nimic, pe când acesta s-a schimbat, deoarece, deși avea dumnezeiescul Har, a căutat altceva.
Hagi-gheorghiați virtuoși
Atunci când s-a destrămat obștea lui Hagi-Gheorghe, doi dintre părinți, părintele ZaHaria și părintele Heruvim, au mers la Sfântul Vasilie. Erau părinți buni. Luaseră de la Hagi-Gheorghe rânduiala cea bună, postirea neîncetată și silirea în toate. Trăiau o viață martirică. După un timp părintele ZaHaria a dorit să meargă la Sfânta Ana pentru o viață mai înaltă. La chilia unde a mers pescuiau în fiecare seară și aceasta nu-l odihnea. S-a împotrivit și a început atunci să facă pe nebunul. Părinții nu se puteau înțelege cu el și au chemat pe părintele Heruvim. Acela i-a spus: „Toți cei care au minte, fac pe nebunii pentru Hristos. Tu care nu ai minte, de ce faci pe nebunul pentru Hristos?”. Astfel s-a lăsat convins și s-a supus unui stareț.
Părintele Heruvim atunci când zidea chilia sa, aducea apă cu urcioarele de la Kerasia pentru a face lutul. Deși putea să adune apă de ploaie de pe acoperiș, acesta, pentru a se nevoi mai mult, căra apă nu numai pentru sine, ci și pentru alți părinți. De îndată ce aducea apa răcoroasă, se adunau părinții și peste puțin se golea vasul său. Atunci el însuși mergea, fără să murmure, și-l umplea din nou. Iar atunci când veneau vizitatori, ceilalți părinți îi trimiteau la părintele Heruvim, fiindcă îl socoteau virtuos, dar și pentru că apa lor era puțină. Îi servea cu rahat, le dădea apă și urciorul său se golea din nou. Ca lucru de mână făcea piepteni de lemn, pe care-i vindea foarte ieftin.
Lucrători ascunși ai Rugăciunii lui Iisus
Un monah oarecare, viețuitor în pustie, pe când era tânăr, își dorea să învețe Rugăciunea minții. A mers la bătrânul Iosif, apoi la bătrânul Calinic Isihastul, dar acela nu învăța pe nimeni. Astfel a căutat alți dascăli, așa încât a găsit niște părinți care cultivau Rugăciunea minții. Aceștia, ca să-și ascundă lucrarea, făceau nebunii. Și deși nu vânau, nici nu mâncau carne, au luat niște puști vechi, dând astfel impresia că sunt vânători.
El însă si-a dat seama de lucrarea lor și a spus starețului scopul său. L-au întrebat cum trăiește, ce slujbă citește, iar el a răspuns că jumătate de slujbă o citește, iar cealaltă jumătate o face cu metanierul. Văzând starețul interesul său pentru Rugăciunea minții, i-a dat câteva sfaturi pe care să le urmeze. La chilia sa s-a străduit să facă cele pe care starețul i le spusese, iar după un timp s-a întors. Starețul l-a întrebat ce a făcut și dacă l-a văzut pe Îngerul său păzitor. Iar atunci când i-a spus că „nu”, i-a răspuns că el nu este pentru Rugăciunea minții și să continue să facă slujba, așa cum o făcea și mai înainte.
Starețul era niptic și plin de darul discernământului. Odată a mers la o chilie ca să participe la Liturghie. Acolo părinții citeau pe Sfântul Efrem Sirul și făceau spovedanie în public înainte de a se împărtăși. Le-a spus că acel lucru nu este corect, deoarece cu auzirea păcatelor se întinează mintea, iar părinții au fost de acord.
Izbăvire săvârșită de Sfinții 40 Mucenici
Bătrânul Teofilact Nanopoulos, de la Chilia Tipografilor, a povestit cu lacrimi următoarele: „În anii ocupației germane ne-au prins nemții, pe mine și pe fratele meu după trup, ieromonahul Pantelimon și ne-au dus la Dachau. Într-o noapte ne-au scos afară să ne execute. Era iarnă și ne-au dezbrăcat. Ne așteptam rândul. Nădejde de scăpare nu aveam. Atunci mi-am amintit de Sfinții 40 de Mucenici și am spus: «Pantelimoane, care este troparul Sfinților 40 de Mucenici? Îl știi?». Părintele Pantelimon a început să cânte: Pentru durerile sfinţilor, care pentru Tine au pătimit, fii milostiv, Doamne, şi toate durerile noastre le vindecă, Iubitorule de oameni, rugămu-ne Ţie. Îndată am simțit atunci o căldură care ne-a cuprins pe amândoi, astfel că nu mai simțeam frigul. Era prezența Sfinților, care și ei suferiseră de frig. Noaptea a trecut astfel și dimineață, în timp ce așteptam moartea, a venit ordin ca pe noi, cei doi călugări, să nu ne execute. Nimeni nu a scăpat de acolo, decât noi. De aceea au scris numele noastre pe o placă și au așezat-o acolo pe câmpul de execuție”.
Diavolul preschimbat în monah
În timpul Celui de-al doilea Război Mondial un soldat a făgăduit, văzând primejdia, că dacă va scăpa viu, va deveni monah în Sfântul Munte, împreună cu cei doi copii ai săi. Într-adevăr, războiul s-a terminat și soldatul care a scăpat cu viață, nu și-a uitat făgăduința.
Și-a luat cei doi copii și a plecat spre Sfântul Munte. Dar ridicându-se o mare furtună, nu a reușit să ajungă în Sfântul Munte; de aceea s-a întors la casa sa. Același lucru s-a întâmplat și a doua oară. A încercat și a treia oară și a reușit să ajungă până la Dafni. Au pornit să meargă pe jos la Karyes.
Deodată văd pe versantul din față un monah care alerga spre ei. S-a oprit în fața lor și a început să spună tatălui: „Unde îi duci pe acești copii? Nu ție milă de ei? Întoarce-i înapoi!”. Tatăl indignat, a răspuns monahului: „Înapoia mea, Satano!”.
Atunci presupusul monah s-a făcut nevăzut dinaintea ochilor lor, iar ei au înțeles că fusese diavolul care luase chip de monah și se străduia să-i împiedice de la scopul lor plăcut lui Dumnezeu, și anume împlinirea făgăduinței.
Cu Harul lui Dumnezeu, și-au împlinit făgăduința și au devenit monahi. Unul din copii, pe nume Mina, s-a învrednicit să devină preot și duhovnic. Locuia la din chiliile aflate pe teritoriul Mănăstirii Vatopedu și în toată viața sa nu a ieșit niciodată din Sfântul Munte.
[1] Mănăstirea Sfântului Pantelimon (Sfântul Munte Athos), numită astfel datorită viețuitorilor ruși.
Fragment din cartea în curs de apariţie “Din tradiţia ascetică și isihastă athonită“. Traducere din lb. greacă: Ierom. Ştefan Nuțescu
