A patra strajă din noapte
Fiecare text al evangheliilor poartă în sine înţelesuri directe sau mai tainice, pe care Duhul Adevărului le descoperă celor care se adâncesc în paginile Scripturilor. Dar înţelesurile cele mai adânci sunt revelate acelora dintre oameni care au o alegere deosebită, sfinţindu-se pe sine printr-o conlucrare mai deplină cu harul dumnezeiesc. Descoperirile făcute de Duhul Sfânt unor astfel de oameni în decursul istoriei nu se mai repetă şi la alţii în acelaşi fel, ci se pot lărgi în lumini tot mai strălucitoare, dacă aceia continuă cu dăruire osteneala celor dinaintea lor şi pun la temelia cercetării personale revelaţiile celor dinainte. Cu alte cuvinte, Tradiţia patristică cu toate învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, care au izvorât şi adunat în timp neasemuite lămuriri ale tainelor Cuvântului, trebuie să devină şi pentru noi mereu marea plăcere şi dorita însoţire în adâncurile minei de aur a Scripturilor. Refuzând însoţirea Părinţilor, refuzăm Duhul Care, prin ei, Se revarsă în Biserică de-a lungul veacurilor. Când auzi pe câte un vorbitor, preot sau mirean, cuvântând fără descoperire, îţi dai seama că nu-i în şuvoiul revărsării de Duh care coboară năvalnic în Biserică pe albia croită de ostenelile înaintaşilor. De aceea se spune că Biserica poartă în sine tâlcuirea Scripturilor. Şi nu-i greu să înţelegem acum că această afirmaţie nu-i o pretenţie orgolioasă a vreunei ierarhii, ci-i adeverirea unei realităţi care nu poate sta ascunsă. Căci de ea depinde lucrarea mai departe a Duhului.
Iată, avem în faţă furtuna de pe mare şi apariţia pe valuri a Mântuitorului la a patra strajă din noapte. Întâmplare obişnuită pentru cei care trec marea. Se întâmplă uneori ca din senin să se stârnească furtuni violente pe Marea Galileii. Că Mântuitorul merge pe valuri, se poate. El nu-i numai Om, e şi Dumnezeu în acelaşi timp. Dar de ce-i sileşte pe ucenici să plece singuri pe marea vieţii? Oare nu-i aceasta o icoană a despărţirii vremelnice a lui Adam de părtăşia cu Dumnezeu în Eden? Singur în istorie, să înfrunte cu puterile proprii veacurile, interminabilele străji ale nopţii tulburi din Vechiul Aşezământ? Sfântul Teofilact al Bulgariei vede în corabie pământul, iar în valuri viaţa aceasta tulburată de duhurile cele viclene. Cât despre străji, „întâia strajă este legământul cu Avraam. A doua, legea lui Moise. A treia, proorocii. A patra, venirea Domnului“[1]. Ce primejduită este viaţa fără Domnul! Întreg Vechiul Testament poartă în sine imaginea crescândă a fatalităţii lipsei lui Hristos. Şi ce tulburaţi au fost proorocii de starea jalnică a poporului ales, ispitit peste puteri de idolatrie şi necredinţă! Parcă mai mult în primejdie de moarte, decât în „străjile“ anterioare, au fost oamenii în perioada sumbră a proorocilor care se trudeau din răsputeri să menţină corabia lumii deasupra morţii în aşteptarea Izbăvitorului. Dar tocmai când nădejdea lui Israel părea a fi spulberată în robia cea mai de nesuferit a imperiului roman, ce-şi întinsese tentaculele în toată lumea, astfel că întreaga umanitate era ca o mare învolburată, atunci a apărut Mesia, pentru cei mai mulţi dintre evrei o nălucă, pentru cei mai puţini, Domnul şi Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu.
Dacă vremea copilăriei ar reprezenta întâia strajă, tinereţea, a doua, maturitatea, a treia, atunci bătrâneţea, când primejdia morţii este atât de aproape, ar putea reprezenta a patra strajă, straja mântuirii noastre în comuniunea mai cu adevărat cu Hristos din Împărăţia Sa. Oare când se luptă omul mai mult să rămână în viaţă, dacă nu la vremea bătrâneţii? În plan duhovnicesc, fiecare dintre noi avem un moment al maximei zbateri între viaţă şi moarte, o clipă când speranţa de viaţă pare că nu mai există şi osteneala noastră cade învinsă de neputinţa sforţărilor omeneşti insuficiente pentru mântuire. Dar straja a patra coincide mereu cu slava întâlnirii cu Hristos. Cu începutul îndumnezeirii noastre. Căci ce înseamnă, oare, mersul Apostolului pe deasupra apelor decât îndumnezeirea clipei primilor paşi către Domnul? Icoană a vieţii veşnice când omul va fi asemeni lui Dumnezeu.
În evanghelie, Petru a fost înfricoşat de tăria vântului, deşi primejdia cea mare era sub el, apa ce-l putea oricând înghiţi. Mare este iconomia Stăpânului Care izbăveşte de păcate prea grele pe aleşii Lui! Petru putea să se înalţe în cuget, ajungând biruitor la Hristos, iar ceilalţi ucenici ar fi putut să-l pizmuiască[2]. N-o luase el înaintea celorlalţi? „N-a avut răbdarea să meargă o dată cu ceilalţi cu corabia până la El, ci a pornit-o singur înainte“[3], remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur. Poate că Domnul i-a apreciat dragostea, dar cred că a vrut şi să-l înţelepţească, cum şi pe noi adesea ne umileşte atunci când ni se pare c-am ajuns deja ca Dumnezeu.
[1] Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, Ed. Sofia, Bucureşti, 1998, p. 91;
[2] Ibidem;
[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p 580.
Pr. Petru RONCEA
