Bătrânul Teoctist Dionisiatul. 1.
Era o zi de iarnă a anului 1987. Cu barcagiul Mănăstirii noastre, părintele Nectarie, am pornit spre Mănăstirea Dionisiu. Aveam în program o discuţie duhovnicească cu părintele Teoctist Dionisiatul. L-am găsit la poarta Mănăstirii. Când ieşea din chilie mergea la intrarea Mănăstirii şi îi întreba pe vizitatori dacă s-au închinat la mormântul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, îngrijitorul de mulari. Dacă nu se închinaseră îi conducea la mormântul Sfântului din cimitirul Mănăstirii. Se închinau, aprindea candela şi le istorisea viaţa şi minunile Sfântului. Apoi îi ducea în chilia Sfântului în care stătea el însuşi acum. Din viaţa Sfântului ştim că într-o noapte Însuşi Hristos a venit în trup în chilie la Sfântul Nifon, l-a binecuvântat şi i-a arătat bunăvoinţa Sa pentru lupta şi smerenia sa. În locul respectiv, de mulţi ani, a fost pictată o icoană pe perete a Domnului. Acolo merg, sub povăţuirea părintelui Teoctist, mulţi închinători să vadă şi să se închine icoanei.
– Părinte Teoctist, blagosloviţi.
– Aaa, de unde sunteţi? De la Grigoriu, de la Grigoriu?
– Da părinte. Am venit să ne închinăm Sfântului Nifon.
Bucuros, ca întotdeauna, bătrânelul ne-a luat cu el ca să ne dea lămuriri, să ne povestească viaţa Sfântului, să ne sfătuiască… Ne-a dus în chilia sa. Ne-am închinat sfintei icoane şi ne-am aşezat să vorbim puţin. Ne-a impresionat chilia, care semăna cu o librărie religioasă. Peste tot erau icoane, de hârtie, pe lemn, de metal, aproape toate prăfuite. Cărţile, broşurile, pliantele, cărţile de rugăciuni, slujbele sfinţilor, lucrările patristice erau toate stivuite ici şi colo, gata să se prăbuşească, prăfuite, cele mai multe cu un semn de carte, pregătite să ofere cititorului hrana potrivită. Doar tavanul era curat, de se vedeau scândurile, deşi dacă ar fi fost posibil, părintele Teoctist ar fi pus şi acolo ceva din „bogăţia” de icoane şi cărţi.
– Părinte Teoctist, sunteţi de mulţi ani aici?
– Cu ajutorul Maicii Domnului sunt de 26 de ani. Aproape de când am venit sunt îngrijitorul bătrânilor. Cine altul să meargă? Eu m-am obişnuit deja aici şi ei cu mine. Îi iubesc şi mă iubesc. Mulţi bătrâni au trecut prin mâinile mele. Ce să vă spun părinţilor? În ceasul morţii unii sunt bucuroşi şi plini de pace, alţii se tem şi tremură. Aceasta în funcţie de modul în care şi-au trăit călugăria şi de lupta pe care au dus-o. Aşa va fi starea noastră în ceasul morţii.
– Unde te-ai născut părinte şi cum te-ai hotărât să vii la Mănăstire?
– M-am născut în satul Laiţa din Epir în 1919 din părinţi foarte credincioşi. Aceştia însă au murit curând şi ne-au lăsat orfani pe mine de 11 ani şi pe sora mea, de 7 ani. Când am mai crescut m-am dus la şcoala românească din satul nostru care funcţiona acolo pentru familiile de vlahi (aromâni). Când a izbucnit al doilea război mondial eram soldat. După liberare m-am îmbolnăvit de TBC. Timp de 5 ani am bolit. Medicamente nu erau iar medicii mă condamnaseră la moarte. Atunci m-am gândit să merg să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc ca să fiu pregătit. În acea noapte mi-a apărut în vis Sfântul Nicolae. M-a binecuvântat de trei ori şi mi-a spus: „Hai, de acum să posteşti Miercurile şi Vinerile”. Boala aceasta mi-a făcut bine. În ziua următoare m-am dus la o biserică să mă spovedesc. Am văzut în faţă una şi am intrat. Era închinată Sfântului Nicolae. M-am uitat la icoana lui şi era exact cum îmi apăruse în vis cu o noapte în urmă. M-am spovedit şi m-am împărtăşit şi m-am întors la sanatoriul unde eram internat. Şi iată, fraţilor, măririle lui Dumnezeu. Acelaşi doctor care-mi spusese că voi muri, după ce m-a pus la raze mi-a spus: „Poţi să pleci, nu ai nimic”.
După atâtea boli periculoase şi intervenţii dumnezeieşti ale Sfinţilor, s-a aprins în mine dorinţa de a lăsa lumea şi de a mă călugări ca să-mi mântuiesc sufletul. Ezitam însă pentru că nu ştiam dacă asta este voia lui Dumnezeu. Am cugetat şi m-am hotărât să merg la Tino, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, şi dacă o voi vedea cu ochii mei pe Maica Domnului să mă fac călugăr. Între timp îl visam adesea pe Cuviosul Nicodim Aghioritul care mă îndemna să mă fac monah. Tocmai citisem cartea lui „Deprinderi Duhovniceşti” şi de acolo cunoşteam că acela era el.
De 15 august 1959 m-am dus la Tinos. Am văzut-o pe Maica Domnului îmbrăcată în negru, umblând prin biserică în ziua praznicului şi binecuvântând poporul. A văzut-o toată lumea şi din ochi curgeau lacrimile şuvoi. Toţi creştinii strigau: „Panaghia noastră, Panaghia noastră, mântuieşte-ne, miluieşte-ne”. Mi-am zis şi eu: „Vai, cine sunt că m-am învrednicit nemernicul s-o văd pe Maica Domnului? Eu păcătosul şi stricatul lumii!”. Părinţilor, credinţa noastră ortodoxă are taine mari şi negrăite. Fericit cel care crede şi iubeşte pe Dumnezeu. Acolo la Tinos se fac multe minuni. Mare lucrare e să crezi în Dumnezeu şi în mila Lui.
– Părinte Teoctist, vă mai amintiţi şi alte istorisiri din viaţa dumneavoastră?
– Da, auziţi. Mătuşa mea, sora mamei mele, a văzut-o pe Sfânta Parascheva şi au vorbit o jumătate de oră. Când am văzut-o pe mătuşa mea după aceea m-am speriat; era galbenă ca ceara. „Ce ai păţit mătuşă?”. Mi-a spus că a vorbit cu Sfânta Parascheva dar n-a vrut să-mi spună ce.
Într-o zi, înainte de a fi monah, stăteam la cafeneaua satului. Acolo pe terasă unii ziceau că există demoni, alţii că nu. Eu când am auzit discuţia m-am băgat zicând: „Eh, demoni! Astea-s poveşti ieftine. Nu există nimic. Nu credeţi în treburi de-astea”. A auzit însă Dumnezeu cuvintele mele şi seara, când m-am întins în pat să mă culc, s-a trântit pe mine un drac greu ca piatra. Abia mai puteam să respir. Mă mir că nu am făcut stop cardiac. Numai ce zisesem că nu există draci şi acum… Mi-am amintit că învăţătorul nostru ne-a spus ca atunci când avem vreo ispită să spunem „Crezul” şi „Tatăl nostru”. Când am început să zic acestea, aa… m-am eliberat. Şi toată noaptea nu m-am oprit din a spune cele 2 rugăciuni.
Pe timpul războiului de eliberare am luptat în armata de rezistenţă. Când frontul a căzut, nemţii strângeau prizonierii în trenuri şi-i trimiteau în Germania. Adunaseră deja vreo 500 de oameni. Pe unii însă am văzut că-i dădeau jos din tren. Mi-a venit şi mie rândul şi am ascultat cu atenţie ce ziceau cei pe care-i lăsau liberi. I-am auzit zicând: „Mahomedan din Xanthi”. Când mi-a venit rândul am strigat şi eu: „Mahomedan din Xanthi” şi mi-au dat drumul, dar eu mi-am dat seama că asta era o lepădare de Hristos. Am fost la mulţi duhovnici şi toţi m-au sfătuit să-mi fac Mirungerea. Într-adevăr, un duhovnic de la Mănăstirea Sfântul Pavel m-a miruns şi astfel am reintrat în Biserica Ortodoxă.
Câţiva ani am fost responsabil la conacul mănăstirii din Careia. Pe 2 August avem praznicul Sfântului Ştefan Protomartirul. Invitasem şi un ieromonah rus, părintele Dometie, om de mare virtute. Când a intrat în biserică s-a oprit.
– De ce nu intri să slujeşti, părinte Dometie?
– Nu vedeţi că slujeşte şi tămâiază altcineva? Ce nevoie mai e de mine?
Era Sfântul Ştefan, păzitorul conacului nostru, pe care noi însă nu-l vedeam.
Altă dată, după ce m-am împărtăşit, mi-a venit să vărs. Un gând mi-a răsărit în inimă: „ia ulei din candela Sfântului Ştefan şi unge-te pe frunte”. Eee … asta era! Vie este credinţa noastră, părinţilor! Mai am şi altele să vă spun dar când sunt multe cuvinte uităm de Dumnezeu.
Fragment din cartea Părinți athoniți pe care i-am cunoscut a Monahului Damaskinos Grigoriatul. Editura Sfântul Nectarie, Arad 2004.
Bătrânul Teoctist Dionisiatul. 1.
