Cunoașterea golului din noi
„Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Facerea 3-7). Prima cunoaștere de după consumul fructului dătător de știință este cea a goliciunii.
Goliciunea este o stare de caracterizare a sărăciei, a mediocrității, a lipsei virtuților, științei și conștiinței. Omul care se simte gol este lipsit de orice trăire. Adam și Eva sunt sensibili la goliciune, deoarece vin dintr-un areal superior de cunoaștere. Pomul vrednic de dorit că dă știință și plăcut la vedere, odată ingerat și digerat, fără discernământ, conferă sațietatea goliciunii. Omul se vede dintr-odată sătul de atâta bine și rău.
Adam și Eva mănâncă spre deschiderea ochilor, dar fără să cunoască orizontul noii realități. Se trezesc în deriva binelui și răului și acționează fortuit, folosindu-se de primele lucruri ce le pot acoperi nevoia apărută. Acum apare prima nevoie reală în umanitate. Eva și Adam își confecționează primele haine. Nevoia este determinată de sentimentul incertitudinii, fricii și rușinii.
Goliciunea este cunoscută, nu văzută, este o stare și nu o vedere reală. Lor nu le este rușine de ceea ce văd unul la altul, ci decum se văd ei înșiși și unul față de celălalt. Nu este vorba de o deschidere a ochilor fizici, ci de o vedere a sărăciei asumate. Cunoștințele asimilate prin consum, în sensul în care au decis cei doi oameni, creează nevoia și grija.
După căderea în secularitate, primele nevoi ale omului nu sunt cele pentru desăvârșire, ci de restaurare și înomenire. Adam și Eva, creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu erau goi, în sensul lipsei de nevoi. În starea de desăvârșire nu își au loc întrebările, frământările și grijile. Pentru omul desăvârșit, iubirea și harul sunt deasupra limitelor binelui și răului. Omul desăvârșit deși mănâncă și se îmbracă, nu are nevoi determinate de senzația golului.
Analiza și evaluarea binelui și răului determină întrebări, frământări, griji, comparații, nemulțumire. Deși au fost înzestrați să stăpânească pământul, prima nevoie este rezolvată printr-o acțiune rudimentară, își cos frunze de smochin. Nici măcar nu le mai pasă dacă arată bine sau rău prin noua vestimentație. Problema, contemporană cu noi, este aceea că își ameliorează o nevoie a simțirii prin lucruri.
Eva și Adam cunosc, de fapt, insuficiența și lipsa binelui. Răul nu este o realitate de sine stătătoare, ci o absență a binelui. Înainte de deschiderea ochilor către moarte, prima familie trăia în realitatea lui Dumnezeu, mediu ambiant în care glasul Său umbla prin rai, în răcoarea serii. Cunoscându-L, văzându-L, auzindu-L și ascultându-L pe Dumnezeu, Eva și Adam trăiau într-o stare de supra-bine. Dumnezeu le asigura raiul și toată oferta pământului, fără să aibă vreo nevoie stringentă.
În Rai, consumul pentru hrană, lucrarea și paza pământului cred că îmbracă esența artistică a desăvârșirii lucrului bun. Adam și Eva puteau să urce prin lucrarea lor la noblețea și frumusețea împărățiilor cerești. Mi-l imaginez pe Adam folosind lemnul pentru sculptură, și nu pentru foc, folosind piatra și lutul pentru a le da o formă artistică, și nu pentru adăpostirea de intemperii. O văd aievea pe Eva, brodând și măiestrind florile și frunzele pentru a-și spori frumusețea și talentul, și nu pentru a-și ascunde rușinea goliciunii.
Nevoia apare în primul moment de criză al omenirii. Ei nu se văd goi din punct de vedere fizic, ci se simt goi și neputincioși în fața realității duale bine-rău. A te cunoaște gol este o primă neputință, dar și o calitate a sincerității cu propria persoană.
Eva și Adam acționează de frică. La prima vedere a noi realități, ei își fac acoperăminte pentru a ascunde răul pe care-l percep mai întâi. Primele haine nu au rolul de a îmbrăca de nuntă sau gală doi oameni desăvârșiți, ci de a acoperi extern, un sentimentul lăuntric, care dă frisoane unor oameni speriați. În realitatea noastră contemporană de fini cunoscători ai modei, de multe ori cumpărăm haine doar cu scopul de a încerca ameliorarea unei stări sufletești sau mentale. Credem că o haină nouă rezolvă probleme legate de stres, căsnicie sau profesie. Turismul antistres se face zilnic în marile magazine ale lumii.
Eva și Adam au doar o primă impresie că frunzele de smochin cusute le acoperă goliciunea, așa cum și noi credem că haina face pe om. Cu cât cumpărăm mai multe lucruri, cu atât sufocăm golul din noi. Suntem oameni îmbrăcați la modă, dar adeseori doar eticheta mărcii își mai arată discret emblema unei valori pe care mereu o căutăm în afara noastră. Fugim din nevoi în nevoi, coasem, croim, încercăm și cumpărăm cu aceeași febră de la sfârșit de rai și început de veac bun și veac rău.
Oare dacă ne-am întoarce în noi, nu am găsi scări rulante similare, care să ne mai odihnească o clipă coborârea și urcușul?! Domnul Iisus Hristos ne vrea în haină de nuntă, iar noi tot coasem și cumpărăm frunze de smochin care să ne acopere de noi și de El…
Cosmin Stoica
sursa: doxologia.ro
