Palma Sfântului Pavel
Părintele Pavel Aghiopavlitul (Xenofont Tzamarias al lui Evstatie), cel din vechime, nu cobora la slujbe, ci stătea în chilia lui. Egumenul care vedea că lipsește de la slujbe, a poruncit odată paraclisierilor să aprindă sfeșnicele. Și-a luat mantia neagră, a luat și cârja arhierească și au mers la chilia ieromonahului Pavel. Când au ajuns, i-au spus: „Ridică-te, te cheamă egumenul. Am venit să te luăm la slujbă. Am venit cu sfeșnicele, ca să te cinstim, de vreme ce nu vrei să cobori fără sfeșnice”. Rușinat fiind, a coborât la biserică, dar peste puțin a continuat să rămână în chilia lui în vremea slujbei. Așa că, odată, în timp ce dormea, i s-a arătat Sfântul Pavel, ctitorul mănăstirii, și l-a întrebat de ce nu coboară la slujbe. Acesta însă nu și-a dat seama că era Sfântul Pavel, ci credea că este un oarecare monah care i-a vorbit cu obrăznicie. Atunci Sfântul i-a tras o palmă și îndată s-a făcut nevăzut.
Împreună-vorbire cu Născătoarea de Dumnezeu
Un bătrân povestea: „Am venit în Sfântul Munte în 1943 la vârsta de 19 ani. Într-o zi am mers, părinții din obștea noastră, la Kiriako ca să participăm la Liturghie, în timp ce starețul a rămas singur la chilie, pentru că era bolnav. Eu, după terminarea dumnezeieștii Liturghii, m-am întors primul la chilie, pentru a găti. Deschizând însă ușa, am auzit discuții în bisericuța chiliei. Am mers și am văzut pe stareț singur care, deși era bolnav, era foarte bucuros. L-am salutat, am pus metanie și el mi-a spus: „O vezi pe Născătoarea de Dumnezeu?”. Și starețul a continuat să vorbească, adresându-se către icoană: „Maica Domnului, ia-mă! Ajunge”. Între timp a coborât și preotul chiliei și l-a întrebat ce face. Starețul a răspuns: „Văd o scară, iar pe ea urcă multă lume. Unde merge lumea asta?”. După puține zile a cerut să-i facem Sfântul Maslu, s-a împărtășit, ne-a dat binecuvântarea sa și apoi a adormit în pace. Starețul se numea Ioachim, iar preotul Antim de la Schitul Xenofontului. Erau amândoi ireomonahi și frați după trup, de o bârșie din Țanakale”.
A primit lauda și a căzut în înșelare
Mai demult la Mănăstirea Dionisiu era un monah nevoitor. Avea ascultarea de brutar; făcea și prescuri. Era foarte râvnitor la ascultări și îi sfătuia pe cei mai tineri: „Pentru tot ce faci aici, ai plată de la Înaintemergător”. Făcea și o nevoință mare. El însuși a mărturisit că face mii de metanii și că duhovnicul nu l-a smerit, ci i-a spus: „Atât de multe?!”. Și astfel a primit lauda și a căzut în mândrie. Odată la Pavecerniță l-a văzut un frate cum și-a ridicat capul și privea cu dispreț toată obștea. Odată în vremea dumnezeieștii Liturghii care se săvârșea într-un Paraclis, și-a scos hainele sale, a intrat în Katholikonul mănăstirii și, îmbrăcat numai cu o flanea, a cântat Cuvine cu adevărat înaintea icoanei Maicii Domnului. Scotea flăcări pe gură și toată mănăstirea s-a umplut de miros de pucioasă. După aceasta l-au trimis legat la spitalul de nebuni. Astfel s-a smerit, și-a venit în sine, de vreme ce și-a cunoscut greșeala, și plângea mereu cu pocăință. La bolnița mănăstirii, unde zăcea la pat, plângea mereu, amintindu-și de căderea sa. La sfârșit o săptămână trăgea să moară și se îngreuia. La începutul privegherii Sfinților Apostoli egumenul a poruncit ca toți părinții să se roage cu metanierul. Și înainte de a se da binecuvântare de începerea Liturghiei, a adormit în pace.
Blestemul care a prins
Un oarecare ucenic a mâhnit pe starețul său, iar acela l-a blestemat să moară pe drum. După zeci de ani de zile, când a venit ceasul adormirii sale, a prins blestemul starețului său și a murit, într-adevăr, pe drum. Poate că a uitat să ceară iertare sau nu a dat importanță ca să-l roage pe stareț să-și retragă blestemul. Blestemul nedrept nu prinde, dar dacă blesteamă cineva îndurerat care are dreptate, atunci prinde, deși nu trebuie să blestemăm. Este nevoie să fim atenți ca să nu dăm prilejuri.
Autobiograful înșelat
La Katunakia era un monah care făcea pe nipticul (trezvitorul ).
Spunea că are duhovnic pe ieromonahul Vartolomeu, dar arareori trecea pe la dânsul. Părintele Calistrat de la Marea Lavră a mers la el și i-a spus: „Fie intri în rânduială în ce privește duhovnicul, fie pleci de aici”. Astfel a fost nevoit să meargă la duhovnic, dar se pare că nu făcea ascultare bună. Când a căzut la pat, a mers la ieromonahul Matei de la Schitul Sfintei Ana, ca să se închinovieze acolo și ca să fie îngrijit pe patul de boală. Avea oarecare bani puși deoparte, pe care i-a dat părintelui Matei împreună cu o scrisoare a sa și l-a „legat” ca după adormirea sa să o tipărească. Aceasta era autobiografia sa, iar acolo scria că făcea nevoințe mari, că mânca numai dovleac, iar aceasta timp de zece ani. Tot acolo mai scria și vedeniile sale, pe care le avusese, chipurile, ca și Apostolul Pavel, fie în trup, fie în afară de trup. Iar din „smerenie” nu pusese numele său, ci se semnase Teognost[1] (adică îl știe Dumnezeu). Părintele Matei a înțeles înșelarea lui și pentru aceasta i-a spus să se mărturisească, dar acela se lepăda zicând că cel care-l va spovedi va veni în altă vreme. După ce au întrebat pe cineva despre carte, acela le-a spus să arunce cartea în mare și să tipărească o carte folositoare de suflet, ca să fie și spre pomenirea sufletului său. Astfel, după adormirea lui, au tipărit Slujba Sfântului Nicodim Aghioritul. Acestea sunt roadele rânduirii de sine. Mânca numai dovleac, dar se certa mereu cu vecinul său și avea o astfel de părere înaltă despre sine, încât aceasta l-a dus la înșelare.
[1] Θεόγνωστος (Teognost) – în limba greacă înseamnă cunoscut de Dumnezeu.
Fragment din cartea în curs de apariţie “Din tradiţia ascetică și isihastă athonită“. Traducere din lb. greacă: Ierom. Ştefan Nuțescu
