O sută de dinari
Zece mii de talanţi şi o sută de dinari. Două valori atât de diferite ca mărime, cum este diferenţa dintre Dumnezeu şi om. Dar cele două valori tot pot fi definite, pentru că, în esenţă, sunt valori omeneşti. O, însă oglindirile lor spirituale nu se pot cântări nicidecum cu măsuri pământeşti, pentru că aceste două valori semnifică două preţuri ale răscumpărării noastre, două braţe ale Crucii deplinei iertări şi sublimei mântuiri. Câtă teologie a mântuirii n-a pus Domnul în această parabolă? Cineva din Părinţi spunea, odinioară, că a tâlcui toată pilda cu de-amănuntul este numai a aceluia care are mintea lui Hristos. Cum au alergat mereu cei smeriţi la minţile luminate, ca să discearnă, din descoperirile lor, tâlcul adânc al cuvintelor Domnului!
Citind această evanghelie, nu se poate să nu-ţi vină în minte acea parte dificilă a rugăciunii Tatăl nostru, în care ne condiţionăm atât de ortodox iertarea păcatelor noastre de modul cum noi ne iertăm datornicii. Sfântul Maxim Mărturisitorul, pornind de la milostivirile Domnului, spune că trebuie să dăm iertare unii altora, „noi, cei ce ne-am ispitit unul pe altul, ca unii ce am fost războiţi de vrăjmaşul comun“[1], adică de duhul cel rău şi necurat. Pilda Mântuitorului vrea să pună accentul tocmai pe partea noastră din iconomia mântuirii, care, deşi este atât de uşoară, prin nepăzirea ei, împiedică mulţimi imense de creştini să moştenească făgăduinţele Domnului. „E vorba doar să dăm socoteală numai de poruncile ce ne-au fost încredinţate să le păzim; numai datoria asta o avem de plată, că toată datoria ce o avem noi faţă de Dumnezeu n-o putem plăti, oricât ne-am strădui“[2], ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi ce poate fi datorie a noastră decât aceea de a ne purta şi noi faţă de semenii noştri aşa cum S-a purtat Domnul faţă de noi. Printre cele multe, cred că lucrul acesta nu trebuie să-l uităm, ascultând această parabolă.
Să ne gândim la Adam, strămoşul nostru. Zece mii de talanţi a primit, stăpânind peste animale şi peste toată grădina Edenului. Dar Adam n-a iconomisit cum trebuie stăpânirea. Şi atunci a venit Stăpânul şi l-a înstrăinat pe Adam de Sine. Evanghelia zice că domnul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe copii şi toate câte avea. Asta însemna ajungerea sub un alt stăpân care avea să-l ia în primire şi căruia sărmanul datornic îi devenea rob. O, cât timp i-a trebuit bietului om să-şi recunoască nimicnicia şi să zică: „Miluieşte-mă, Dumnezeule…“ (Ps 50, 1) şi „nu mă lepăda de la faţa Ta“ (11) ca unul care auzise asprimea hotărârii lui Dumnezeu. Sfântul Teofilact al Bulgariei, vorbind despre vinderea datornicului, zice că „femeie este trupul, ca cel care este soţ – împreună lucrător – al sufletului, iar copiii, faptele care rău se lucrează de trup şi de suflet… Deci, iată, femeia, adică trupul, şi copiii, adică lucrarea răutăţii, s-au dat pătimirii, ca duhul să se mântuiască“[3]. Sărmanul Adam, cât de înspăimântat a fost de porunca lui Dumnezeu, dar ce greu s-a plecat spre rugăciune! Au trecut veacurile, Dumnezeu, în iubirea Sa de oameni, Şi-a înăsprit tot mai greu pedeapsa, dar omul nu ştia să-şi ceară iertare pentru datoria cea atât de mare faţă de binefacerile Domnului. I se părea sărmanului că, dacă s-ar opinti mai mult, ar reuşi să-şi plătească singur datoria. „Pe toate le-am păzit din tinereţile mele“, are să exclame cu siguranţă de sine tânărul evreu în faţa lui Iisus (evanghelia din duminica următoare). Şi totuşi ceva simţea că-i lipseşte. Acel ceva voia Domnul să-i conştientizeze pe ascultătorii Săi, prin parabola de azi, c-a venit El să plinească.
O, dacă ar fi rămas oamenii în iertarea şi ascultarea Domnului! El ne-a dat nouă întotdeauna mai mult decât I-am cerut. Datornicul din parabolă a cerut de la stăpân o amânare, şi acesta i-a iertat datoria întreagă. Dar, vai, cât de mult se ticăloşeşte omul care nu rămâne în Hristos, după ce a fost iertat de El! Eu observ adeseori această pildă cum se întâmplă în zilele noastre. Când soseşte vremea postului, vin oamenii cu umilinţă la Spovedanie, ca să capete îngăduinţă spre a se împărtăşi de dulceţile milei Domnului. Dar sunt unii care, mulţumindu-se că s-au grijit şi în postul acesta, se întorc la cei cu care se învoiseră formal să se ierte şi reiau certurile şi strângerile de gât cu atât de demonică furie, de parcă împărtăşirea cu Hristos le-ar fi fost tocmai pentru a deveni mai aprigi împotriva aproapelui lor.
Ceea ce nu trebuie să ne scape din vedere este faptul că datornicul nemilostiv „a ieşit de acolo“, adică n-a rămas în Dumnezeu. Şi aceasta l-a făcut să uite cum a fost iertat. Şi de câtă datorie. Deşi sluga lui, spunându-i aceleaşi cuvinte prin care el a fost iertat, a vrut să-i amintească de iertarea ce-o primise. Şi ce era acum o sută de dinari, când în urechi îi răsuna încă binefacerea? Dar, mai mult, iertarea tovarăşului său l-ar fi convins pe stăpân că datornicul său miluit s-a învrednicit nu numai de iertarea primită, ci şi de harul de a ierta. Ori, cine nu mai poate ierta după ce s-a cuminecat, aceluia împărtăşania i-a fost spre osândă. Pe unul ca acesta nu numai cuvântul rugăciunii: „Şi ne iartă nouă…, precum şi noi iertăm“ îl învinovăţeşte, ci însăşi ieşirea lui din har îi este cale spre mâna chinuitorilor. Adică pot zice Tatăl nostru, pot chiar să îndrăznesc să mă şi cuminec, pot fi prietenos la înfăţişare şi să gesticulez a iubire, dar dacă înăuntrul inimii am duşmănie neîmpăcată faţă de cineva care m-a jignit, atunci datornicul nemilostiv din evanghelie este icoana vieţii mele. Şi această icoană se face trup nu atât la oamenii simpli, cât, mai ales, la cei „cultivaţi“ care, cu cât cunosc mai mult, cu atât sunt mai sensibili la jigniri şi, prin urmare, şi iartă mai greu[4].
Şi ne iartă nouă imensa datorie de zece mii de talanţi, precum şi noi iertăm infima sută de dinari ai aproapelui, Doamne!
Pr. Petru RONCEA
[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p 55;
[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p 709;
[3] Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, Ed. Sofia, Bucureşti, 1998, p 113;
[4] vezi mai pe larg la Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură, Ed. Sofia, Bucureşti, 1993, p 142.
