Sfântul Ioan Botezătorul
Evanghelia citită la Sfânta Liturghie din ziua încinată celui mai mare bărbat născut din femeie (Mt 11, 11), care este Sfântul Ioan Botezătorul, se află în primul capitol al cărţii apostolului iubirii, Ioan, versetele 29-34. De cum începe, Evanghelia ni-l arată pe Sfântul Ioan nu atât prooroc, cât mai curând apostol sau preot al lui Hristos. Căci ce face Sfântul Botezător? „A doua zi, L-a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi I-a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii!“ (In 1, 29). Deja sensul discursului său depăşeşte sfera profeţiei, sau, mai bine-zis, are conotaţie apostolică, din cauza plinirii vremii ce-o trăieşte. De aceea, în persoana Sfântului Ioan se arată cinstea deosebită pe care-o are Apostolul în faţa lui Dumnezeu, decât Profetul. Pe când Profetului i se comunică de către Dumnezeu că va veni Răscumpărătorul, Apostolului i Se arată venit şi Se bucură că-I arată venirea şi altora. Însuşi Mântuitorul remarcă această deosebită cinstire a apostolatului în raport cu măsura proorocilor: „Dar ce-aţi ieşit să vedeţi?: Un prooroc?… Da, v-o spun Eu vouă, şi mai mult decât un prooroc“ (Mt 11, 9). Ioan e mare şi pentru că a adunat în persoana sa amândouă slujirile: şi pe cea profetică, şi pe cea preoţească. Ca profet, crezând ce i s-a spus şi astfel mărturisindu-L pe Mesia Care va veni: „După mine vine un Bărbat Care înaintea mea S-a plinit, fiindcă mai înainte de mine era“ (In 1, 30). Iar ca apostol, văzându-L pe Mesia şi mărturisindu-L: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu“ (In 1, 34). Sfântul Chiril al Alexandriei explică admirabil acest adevăr: „În foarte scurt timp, Botezătorul se arată ca prooroc şi totodată ca apostol. Căci pe Cel pe Care Îl vestise că va veni Îl arată prezent. De aceea s-a ridicat peste măsura Proorocilor…“1 
În afirmaţia lui Ioan despre Iisus ca Miel de jertfă pentru ridicarea păcatului lumii, se află esenţa rostului Întrupării Mântuitorului. Am putea spune că miezul oricărui discurs teologic este concentrat în aceste câteva cuvinte mari care adună în ele amândouă chemările la Sfântul Ioan Botezătorul. Când vorbeşte despre ridicarea păcatului lumii, Ioan este prooroc. Se va întâmpla aceasta în viitor, pentru el. Când Îl arată ca venit în lume, slujeşte ca apostol. Dar fiecare din noi avem amândouă chemările la îndemână când aducem aminte lumii Vestea cea Bună. Oare, când vorbim despre moarte şi cele viitoare, culminând cu sfârşitul existenţei, nu prelungim duhul profetic în discursul nostru? Iar când vestim Jertfa Domnului şi moartea Lui pentru iertarea păcatelor noastre, nu devenim apostoli ai Săi, având o preoţie împărătească (I Ptr 2, 5, 9) şi arătându-ne mai mari decât profeţii? Trăind între eshatonul ce încă nu-i şi răscumpărarea de sub robia păcatului ce-i deja înfăptuită, Biserica se ridică deasupra Sinagogii, tocmai prin această îmbinare a celor două duhuri vestitoare, profetic şi preotic, prin care creştinii, fie şi dintre neamuri, sunt mult mai mari decât iudeii respingători de Hristos. Ce înălţător îl cântă Biserica pe cel mai presus decât proorocii, în Luminânda sărbătorii: „Prooroc mai presus decât proorocii şi mai mare decât toţi cei născuţi din femeie te-a numit Stăpânul, mai înainte; că pe Cel pe Care toţi prorocii şi Legea L-au propovăduit, pe Hristos, tu L-ai văzut în trup. Pe Care şi botezându-L, te-a arătat mai cinstit decât toţi“.
În versetul 30, Botezătorul-apostol aminteşte despre cuvântul Botezătorului-profet: „Acesta este Cel despre care eu spuneam…“, iar în următorul verset: „Şi eu nu-L cunoşteam…“. Atunci, dar, pentru ce săltase în pântecele maicii sale la întâlnirea cu Fecioara ce-L purta şi ea pe Domnul în pântece? Pentru că-L cunoştea, ori nu? După afirmaţia de la malul Iordanului, cum că nu-L cunoştea pe Acela, însemna că nu el însuşi, ci Altcineva l-a făcut să tresalte la prima întâlnire cu Mesia. Şi zice Sfântul Chiril: „Dar Duhul, locuind în Sfinţi, împlineşte ceea ce lipseşte în ei şi dăruieşte binele Său firii omului, adică să ştie cele viitoare şi cunoştinţa tainelor ascunse. Deci, spunând fericitul Botezător că nu-L ştia pe Domnul, nu minte nicidecum, arătând ceea ce e propriu omenescului şi măsura cuvenită făpturii. Atribuie cunoştinţa tuturor numai lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, Care conduce pe om la lumina cunoaşterii celor ascunse“2. Vasăzică, fără nici un efort al lui, atunci L-a cunoscut pe Hristos, printr-o acţiune dinafară şi independentă de el a Duhului Sfânt. Poate că, înadins, Înaintemergătorul neagă orice întâlnire cu Hristos, de Care să fi avut cunoştinţă, ca să le arate celor ce-l ascultau acum că arătarea şi cunoaşterea lui Mesia nu-i aparţin, ci sunt urmarea descoperirii dumnezeieşti, ceea ce credea el că-i va face pe iudei să-L primească cu braţele deschise pe Mântuitorul: „Deci, pentru ca iudeii să păşească mai hotărât spre credinţa în Mântuitorul Hristos şi să aibă o cunoaştere cât mai clară a Lui, spune Ioan că L-a cunoscut pe El fără să-L ştie, ca să vadă în aceasta revelaţia lui Dumnezeu“3, afirmă acelaşi Părinte bisericesc.
Mi se pare că atunci când vrea Dumnezeu şi de cine Se îndură, îi toarnă daruri deosebite şi personale chiar din pântecele mamei sale. Sfântul Ioan a fost unul din aceştia. Oare, Sfântul Nicolae, despre care Tradiţia spune că sugea numai din sânul drept al maicii sale, nu exterioriza prin aceasta o alegere deosebită din partea lui Dumnezeu pentru o lucrare mare, pe care a şi făcut-o?
Revenind la Sfântul Ioan Botezătorul, spune aşa de vibrant despre el Slava Laudelor: „Înger din pântece sterp ai ieşit, Botezătorule, din scutece în pustiu te-ai sălăşluit şi pecete tuturor proorocilor te-ai arătat; că Cel pe Care aceia în multe chipuri L-au privit şi în cuvinte greu de înţeles L-au propovăduit, pe Acela a-L boteza în Iordan te-ai învrednicit. Şi glas părintesc din cer ai auzit, Care a mărturisit însuşirea Lui de Fiu; şi pe Duhul L-ai văzut, în chip de porumb, glas aducând asupra Celui botezat. Ci, o, cel ce eşti mai presus de toţi proorocii, nu înceta a te ruga pentru noi, care săvârşim cu credinţă pomenirea ta“. Numai şi ascultând cu atenţie cântările vecerniei şi ale utreniei sărbătorii, personalitatea Sfântului Ioan ni se zugrăveşte monumental în culori de soare reflectat în repejuni de Iordan pe chipul marelui bărbat al munţilor Iudeii. Că-n peşteră muntoasă şi-a agonisit copilăria şi tinereţea acolo şi-a petrecut-o în preajma îngerilor. De aceea-i numit şi înger în trup, cum îl arată icoana, cu aripi de înger, şi-l cântă Canonul: „cel întocmai cu îngerii“, sau „înger din pântece sterp“ (vezi Slava Laudelor).
Mărturia lui Ioan despre Iisus este pe cât de simplă, pe atât de sigură. Ce-a văzut el la Iordan, poate că n-au văzut ceilalţi. Adică pe Duhul rămânând peste Fiul. Şi L-a mărturisit Fiu al lui Dumnezeu tocmai pentru această prezenţă cerească, semn de încredinţare de la Dumnezeu întru cunoaşterea lui Mesia. O, dar vor fi fost mulţimile pustiei pregătite pentru această nouă propovăduire?
Glasul profetic al lui Isaia, când prooroceşte despre Înaintemergătorul, zice: „Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Dumnezeului nostru. Fiece vale se va umple şi fiece munte şi deal se va micşora; cele strâmbe se vor face drepte şi căile colţuroase vor fi netede. Şi slava Domnului se va arăta şi orice trup va vedea mântuirea lui Dumnezeu, căci Domnul a spus-o“ (Isaia 40, 3-5). Asta însemna că ascultătorii lui Ioan cei mai mulţi erau fără o orientare spirituală şi Luceafărul pustiei era nevoit să reaşeze drumurile interioare mereu schimbătoare ale umanităţii. Poporul Israel trebuia să se smerească, netezându-şi asperităţile mândriei, iar neamurile aveau nevoie să se ridice la nivelul cunoaşterii lui Dumnezeu. Câtă muncă pentru acest bărbat al deşertului! Drumul pe care trebuia să-l pregătească pentru venirea Domnului era mai primejdios decât cel dintre Ierusalim şi Ierihon. Dar el era profet şi ştia către ce aleargă. Iar când s-a întâlnit cu Hristos, apostol făcându-se şi ridicându-şi mâna deasupra Mielului de jertfă cu tremurare de preot al harului, ştia c-a ajuns la Lumina care pe toate le luminează.
Pr. Petru RONCEA
1 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, EIBMBOR, 2000, p. 132;
2 Ibidem, p. 135;
3 Ibidem;
