OILE, DE-A DREAPTA… CAPRELE, DE-A STÂNGA
Înfricoşata Judecată este un subiect rar întâlnit în discursul celor mai mulţi dintre învăţătorii de azi. Există chiar o orientare spre a nu mai tot înfricoşa auditoriul cu aceste teribile înştiinţări care l-ar putea descumpăni oarecum de la viaţa obişnuită cu care mulţimile se mulţumesc în această atotsuficienţă. Unora li se par cam apocaliptice aceste înştiinţări preluate din însăşi gura Domnului, pe care Sfântul Evanghelist Matei le-a surprins în arhicunoscuta parte a treia din capitolul 25 al Evangheliei sale. Când prea puternicul Felix cu nevastă-sa, Drusila, îl ascultau pe întemniţatul Pavel, oare nu s-au înfricoşat aceştia când cuvântul Apostolului aluneca de la mărturia credinţei lui în Iisus Hristos la amintirea Judecăţii viitoare (vezi Fapte 24, 24-25)? Predica însăşi a întemniţatului din Tars devenea model al mărturiei creştine prin cuvânt pentru toate veacurile. Pornind de la expunerea credinţei în Iisus Hristos şi aplicând-o în faptele dreptăţii şi ale înfrânării, încheierea nu poate fi alta decât a judecăţii pentru trăirea sau nu a acestei credinţe mântuitoare.
Întorcându-ne la începutul Triodului, a acestei uimitoare vremi de chemare la pocăinţă, oare n-am parcurs cele trei părţi ale predicii pauline din faţa procuratorului Felix? Ce-i actul rugăciunii de la templu decât o mărturie a credinţei pe care, ce-i drept, cei doi oameni şi-au expus-o diferit, după cum împărţită-i şi credinţa noastră când intrăm în biserică? Sau când o mărturisim prin cuvânt? În a doua duminică, ce anume ne-a fost pretenţia de dreptate a fiului credincios sau umilinţa risipitorului, decât faptele credinţei sau miezul cuvântării Sfântului Pavel despre dreptate şi înfrânare?
Înştiinţarea familiei prea puternicului procurator despre înfricoşata judecată a fost încheierea ce l-a trimis pe Apostol înapoi în lanţuri, pentru a-şi reformula discursul, poate adăugându-i şi zornăit de arginţi, ca să-şi convingă auditoriul (cf. Fapte 24, 26). Aceasta-i şi tema duminicii acesteia, a treia a Triodului, care ne vorbeşte de însăşi Judecata din Urmă. Măcar o dată pe an discursul predicatorilor trebuie să se atingă de acest subiect înfricoşat. Mai ales că subiectul discursului va îndrepta pe unii din Biserică pe drumul pregătirii pentru Înviere, care, luând modelul ascezei Postului Mare, se va întinde pe tot parcursul existenţei pământeşti până la intrarea în Rai, pe urmele tâlharului celui credincios din dreapta Crucii lui Hristos.
Înfricoşat este cuvântul despre Judecată, pentru că abia atunci ne vom da seama că Hristos a locuit printre noi şi n-am ştiut. Ori am ignorat prezenţa Lui, necunoscându-I dumnezeirea ascunsă în umilitoarea prezenţă a fratelui de lângă noi. Poţi face binele celui de lângă tine, dar dacă nu crezi că-n trupul lui Hristos acela-i mădular de lipsa căruia simţi însuţi nevoia de a i te dărui, prin el lui Hristos dăruindu-I-te, atunci binele tău nu-i o împlinire a credinţei pe care-o ignori, ci faptă bună de care-ţi aduci în zadar aminte în faţa Judecătorului. „Doamne, …când nu Ţi-am slujit?“, iată întrebarea fariseului şi a fiului încăpăţânat.
Dacă am ascultat însă predica paulină şi-am pus la suflet cuvântul bun al începutului Triodului, la Judecată vom afla Binele. Am făcut binele, vom găsi binele. Binele ne va întâmpina în starea de recunoştinţă cu care cei miluiţi de noi vor veni grămadă în faţa noastră. Mai bine-zis, în faţa fiecăruia dintre noi, pentru că Judecata va fi în parte pentru fiecare. Şi aceasta se va întâmpla cu cei din dreapta Judecătorului, cu oile cele care au adus mult câştig Stăpânului. Căci multe foloase se câştigă din trupul oii. La fel, indiferenţa din timpul vieţii o vom simţi prin privirile oarecum mustrătoare ale celor lipsiţi de binele pe care-l puteam face. Şi unii, şi alţii vor apărea atunci înaintea noastră, fără a putea să ne lipsim de vreunul, sau a nu-l recunoaşte, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin: „Să nu socotească cineva că nu va recunoaşte pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului“.
Despre cât de apăsaţi ne vom simţi sub privirile strivitoare ale fraţilor nebăgaţi mai înainte în seamă ne zice Sfântul Vasile cel Mare: „Stând de jur-împrejurul tău, cei nedreptăţiţi de tine vor striga către tine, căci oriunde ţi-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâţi de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat“ şi celelalte. Acestea toate se vor petrece cu cei din stânga Judecătorului, cu caprele, după o traducere veche, cu ţapii, ceea ce înseamnă nerodire, căci ţapul n-aduce nici un folos Stăpânului.
Acestea gândindu-le, de ce, oare, mesajul Înfricoşatei Judecăţi este atât de incomod şi apocaliptic pentru auditoriul mileniului trei? Poate pentru că Biserica-i adaugă şi Lăsatul sec de carne? Sau pentru principiul Judecăţii, care desparte pe oameni pentru totdeauna?
Pr. Petru Roncea