Cuviosul Paisie Aghioritul la Mănăstirea Stomiu din Konița (I)
”De la Domnul pașii omului se îndreptează”[1], spune psalmistul. Astfel și acum, prin descoperire dumnezeiască, Domnul a îndreptat pașii robului Său Paisie spre Mănăstirea Stomiu, din provincia Konița. Deși el înseta după viața pustnicească și se pregătea pentru pustie, porunca Maicii Domnului l-a făcut să meargă într-o mănăstire din lume[2].
Starețul însuși spunea despre aceasta: „Credeam că, de vreme ce devenisem monah, Maica Domnului nu-mi va mai cere să împlinesc făgăduința pe care i-o făcusem, aceea de a ajuta să se rezidească mănăstirea ei, care fusese arsă. Dar se vede că ea dorea să o împlinesc.”
Astfel Starețul, în luna august din 1958, a ajuns la mica și liniștita mănăstire Stomiu. Oamenii din preajmă s-au bucurat mult de venirea lui și mulți dintre ei îl vizitau adesea. Starețul a început rezidirea mănăstirii arse fără să aibă banii și materialele necesare. Era însă ajutat de câțiva creștini evlavioși. Episcopul locului i-a spus să meargă cu Sfintele Moaște prin sate ca să strângă prinoase. Oriunde mergea, veneau oameni săraci, se închinau Sfintelor Moaște și îi dădeau câte un castron de grâu. El însă nu păstra grâul pe care îl aduna (un sac sau doi) pentru nevoile pe care le avea cu reconstruirea mănăstirii, ci îl dădea preotului din satul respectiv pentru a-l împărți familiilor sărace.
Maica Domnului însă, care îl adusese la acea mănăstire, își arăta bunăvoința ei față de strădaniile sale cele pline de trudă. Astfel ea îi lumina pe unii creștini, iar ei donau bani, materiale de construcție și participau la lucrările ce se făceau. Starețul simțea de multe ori ajutorul grabnic al Maicii Domnului: „Când turnam placa, povestea Starețul, au venit să ajute șaptezeci de persoane. La un moment dat meseriașii mi-au spus: «Mai trebuie douăzeci de saci de ciment». Ce puteam să fac? Mă aflam într-o situație dificilă. Să lăsăm placa pe jumătate nu se putea, să aducem alt ciment era foarte greu, deoarece trebuiau să meargă patru ore și jumătate cu catârii, dar aceia erau la țarini. Atunci am alergat în biserică. Am aprins o lumânare, am îngenunchiat și am rugat-o pe Maica Domnului să ne ajute. Apoi am mers la muncitori și le-am spus să continuie lucrul punând cantitatea normală de ciment. Când au terminat, le-au rămas cinci saci de ciment!” Între timp femeile care găteau l-au înștiințat pe Stareț că pâinile și mâncarea erau puține pentru atâția muncitori. El însă le-a liniștit spunându-le să nu se mâhnească deloc. Și într-adevăr „au mâncat și s-au săturat și au luat rămășițe de fărâmituri”[3], iar când au plecat au luat și pâine în traistele lor. Tot atunci niște nori negri au acoperit cerul prevestind o ploaie torențială. Dacă ar fi plouat, placa ar fi rămas neterminată. Dar îndată a ieșit soarele și astfel a fost terminată lucrarea.
La fel de grea a fost și aflarea materialelor, precum și transportul lor, mai ales că el s-a făcut pe o cărare de munte, care în unele locuri se îngusta atât de mult, încât cu greu putea trece un catâr încărcat. Pe lângă aceasta mai era și prăpastia care se întindea de-a lungul cărării. Iată ce povestea un lucrător des-pre aceasta: „Înainte ca noi să turnăm placa, Părintele Paisie a cărat pietriș din râu, sus la mănăstire. O parte din pietriș a cărat-o în spate, într-un sac, iar cealaltă, cu catârii pe care îi luase de la oamenii din preajma mănăstirii. Și astfel a izbutit să toarne placa. Însă s-a ostenit foarte mult.”
Gheorghe Maippas ne-a povestit următoarele: „Odată a mers acolo profesorul de arheologie, domnul Dakaris. Văzând că biserica este pardosită cu piatră, i-a zis Părintelui Paisie: «Îți voi trimite marmură albă». Și într-adevăr a trimis-o, dar a lăsat-o jos la punte. Atunci Starețul le-a spus bărbaților din Konița să o transporte cu catârii. Dar atunci când au văzut plăcile, li s-au părut mari și i-au spus că nu pot catârii să le transporte. Au spus aceasta, deoarece se temeau ca nu cumva să alunece catârii în râpă. Atunci Starețul a spus: «Bine» și nimic mai mult. Apoi a coborât, a luat două plăci de marmură în spate și a pornit spre mănăstire.
Niște oameni, văzându-l, l-au întrebat:
– Părinte, ce faci?
– Ei, de vreme ce oamenii din Konița nu voiesc să-și ostenească catârii, le voi căra eu.
Atunci aceia s-au dus în grabă în sat și au spus:
– De ce stați la cafenele, iar Părintele Paisie cară marmura singur, cu spatele?
Aceia, mișcați de jertfirea de sine a Starețului, au mers cu catârii și au cărat marmura. Astfel a fost pardosită biserica cu plăci albe de marmură.”
Satul Konița, văzut din biserica Sfintei Varvara
Starețul a cumpărat lemn și a făcut singur uși, ferestre, străni, mese și orice altceva a fost nevoie. A făcut de asemenea și un acoperiș nou bisericii, chilii pentru monahi, arhondaric, un bazin pentru apă, precum și alte lucrări.
Iată ce își amintește despre aceasta sora sa, Hristina: „Mănăstirea era ruinată, iar eu mergeam adesea și ajutam. Când am mers pentru prima dată, am încărcat pe un catâr câteva lucruri pentru a le duce acolo. Deși în mănăstire exista o cameră și bucătărie, precum și o altă cameră la poartă, Părintele Paisie și-a făcut o baracă din scânduri, în care abia putea sta așezat, nicidecum întins.
Atunci eu i-am spus:
– Cum o să stai aici? Te vor mânca șobolanii.
– Stau aici pentru ca cel ce va voi să rămână peste noapte să aibă o cameră în care să doarmă.
Alimentele mi le-a dat înapoi spunându-mi:
– Ia-le înapoi, deoarece aici le vor mânca șobolanii.
A locuit în acea baracă până când au venit ceilalți doi părinți. Atunci a construit trei chiliuțe. Mai târziu a făcut o chilie într-un colț al mănăstirii și locuia acolo.”
Domnul Maippas ne-a spus: „Părintele Paisie era un tâmplar desăvârșit. Prin multele sale osteneli a fost ridicată mănăstirea ruinată. Deși era bolnav, postea mult. Nu-și strica postul niciodată.”
Domnul Ioan Hagirubis ne-a mărturisit următoarele: „L-am vizitat pe Stareț la Stomiu și am văzut cât de bine gospodărise mănăstirea. Lucrările pe care le făcuse îți provocau admirație. Atunci ne-a spus că torentul care se formează pe valea pârâului de mai jos este foarte greu de trecut iarna. Ne-am oferit să-l ajutăm. Așadar, după ce a făcut chiar el cofrajul pentru un mic pod, am mers opt persoane și l-am ajutat să toarne beton.”
Starețul nu s-a străduit doar la construirea clădirilor, ci prin viața sa virtuoasă și prin sfaturile sale pline de discernământ impunea închinătorilor respectul față de sfințenia mănăstirii.
Fragment din cartea Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul scrisă de Ieromonahul Isaac. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos. Editura Evanghelismos, Bucureşti 2005.
[1] Ps. 36, 23.
[2] Din afara Sfântului Munte.
[3] Mc. 8, 8.
Cuviosul Paisie Aghioritul la Mănăstirea Stomiu din Konița (I)
