Cuviosul Paisie Aghioritul la Mănăstirea Stomiu din Konița (II)
a) Opera duhovnicească
Deși era „încărcat cu treburile Martei”, precum numea el construcțiile, și îi ajuta pe oameni în nevoile lor, totuși își continua nevoința și o sporea în ciuda sănătății sale foarte șubrede. Postea aspru și își robea în tot chipul firavul său trup, cu toate că făcea tratament cu injecții. Uneori cu un singur pahar cu apă petrecea o zi și o noapte. Deși cultiva în grădina mănăstirii multe feluri de legume, hrana sa obișnuită era ceai cu posmag sau nuci pisate.
Ziua lucra din greu, iar noaptea priveghea. Citea singur toate slujbele, precum învățase în Sfântul Munte. Nu lăsa nimic din cele pe care le prevedea tipicul monahal. Își săvârșea cu multă acrivie îndatoririle monahale și, în plus, se ruga și cu rugăciunea lui Iisus pentru toți cei vii și adormiți, precum și pentru oamenii care aveau în mod deosebit nevoie de rugăciune.
Deși era nevoit să se preocupe cu problemele oamenilor și cu lucrările de refacere a mănăstirii, acestea nu au putut să-i stingă dragostea pentru pustie ci, dimpotrivă, i-au mărit-o făcându-l să inventeze fel de fel de moduri pentru a nu-și întrerupe lucrarea minții și vorbirea cu Dumnezeu. Dorea cu ardoare să plece într-o peșteră liniștită pentru a se ruga nestingherit de nimeni. Aceasta era desfătarea sa duhovnicească. În liniște, singur cu Dumnezeu se îndulcea și se hrănea duhovnicește din împreună-vorbirea cu El prin Rugăciunea minții pe care atât de mult o iubea.
Cu toate că mănăstirea se afla într-un loc pustiu și liniștit, Starețul se retrăgea uneori într-o peșteră. Mergea acolo noaptea și priveghea rostind Rugăciunea lui Iisus și făcând nenumărate metanii. Peștera însă era lipsită de soare și în ea picura apă. De aceea și-a săpat o altă peșteră într-un loc însorit, mică cât un cuptor, în care putea încăpea numai aplecat. O ascundea cu crengi de copaci ca să nu se vadă. Mai apoi a descoperit o scorbură de stejar, care se afla într-un loc mai însorit și mai uscat. Voia să o lărgească cu dalta atât cât să-l încapă și să meargă acolo în timpul iernii să se liniștească, deoarece în această perioadă a anului soarele nu ajunge deloc la mănăstire.
Când nu avea închinători, se închidea câteva ore în chilie. Studia, se ruga și făcea lucrare duhovnicească în sine însuși. În acest timp lăsa ușa chiliei puțin deschisă ca să vadă poarta mănăstirii, pentru a vedea dacă vine cineva. Apoi continua lucrările exterioare. În zilele în care avea închinători și trebuia să se ocupe de ei, găsea cu discernământ timp pentru a-și îndeplini și îndatoririle duhovnicești. În caz că veneau mulți, lăsa pe vreun cunoscut de-al său să supravegheze biserica, iar el se retrăgea pentru a-și împlini îndatoririle monahale și apoi se întorcea. De fiecare dată când se retrăgea ca să se roage, lăsa ușa trapezei deschisă ca cel care ar fi trecut pe acolo să găsească ceva de mâncare. Lăsa acolo pâine, conserve, roșii și altele.
b) Opera filantropică∗
Starețul se îngrijea atât de lucrările de construcție, cât și de cei care aveau nevoie de ajutor. Aceștia erau foarte mulți. În satele Koniței exista pe atunci multă sărăcie și nefericire. Starețul strângea haine, bani, alimente și medicamente, le punea în pachete și le trimitea oamenilor săraci. În această lucrare a milosteniei îl ajutau unele femei evlavioase. Pe cele dispuse să ajute le trimitea să îngrijească de unii oameni neputincioși, în special bătrâni, care nu aveau nici o rudă în preajma lor.
Cu permisiunea poliției, a pus în fiecare zonă din Konița câte o cutie a milei și a numit câte un responsabil. Exista o astfel de cutie și în afara secției de poliție. A format și un consiliu care administra banii și îi folosea potrivit nevoilor.
Se îngrijea de copiii săraci și orfani, pentru ca aceștia să-și poată continua studiile. Îi trimitea la persoanele potrivite, dar îi ajuta și el cu bani atât cât putea. Mulți dintre aceștia sunt acum oameni de știință și îi sunt recunoscători pentru aceasta Starețului.
Dădea terenurile mănăstirii familiilor sărace pentru a le cultiva și nu le cerea arendă pentru că se foloseau de ele. Le spunea numai că, de vor avea recoltă bună, să dăruiască mănăstirii ceea ce vor voi. Dacă într-un an nu aveau recoltă bună nu le cerea nimic.
Ori de câte ori sora lui, Hristina, îi ducea alimente sau haine, nu le primea, ci o trimitea să le ducă la familiile sărace.
În ziua de Bobotează trecea cu agheasmă pe la casele oamenilor din preajmă, iar aceia îi dădeau câte ceva pentru mănăstire. Odată a trecut și pe la casa unor oameni care aveau un copil infirm. Stăpâna casei a vrut să pună și ea ceva în cutia pentru milostenii, dar Starețul i-a zis: „Maica Domnului nu cere bani de la tine. Tu ai nevoie.” Și îndată a golit pe masa aceleia cutia cu toți banii pe care îi strânsese.
Ecaterina Patera povestește următoarele: „Starețul ajuta foarte multă lume. Era foarte milostiv. Odată i-am împletit o flanea, dar când a întâlnit pe drum o femeie nebună, și-a scos-o îndată și i-a dat-o aceleia ca să nu răcească. Îi dădeam și multe alte lucruri, dar el, la rândul său, le dăruia primului om pe care îl întâlnea.” Domnul Toma Tasios ne-a mărturisit: „Starețul ducea în fiecare săptămână alimentele necesare unui oarecare bătrân, care locuia singur într-o peșteră, părăsit de toți, și îl spăla cu mâinile sale. Pornea de la mănăstire dis-de-dimineață și se ducea la acela, fără să știe nimeni despre aceasta.”
Domnul Lazăr Sterghiu își amintește că Starețul vizita regulat o femeie săracă, ce locuia într-o cocioabă, și îi ducea alimente.
Fragment din cartea Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul scrisă de Ieromonahul Isaac. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos. Editura Evanghelismos, Bucureşti 2005.
∗ În imagine, în raftul de jos, cutii ale milei păstrate acum în casa părintească din Konița, pe care Cuviosul Paisie le-a plasat în diferite locuri din regiune, pentru ajutorarea săracilor.
Cuviosul Paisie Aghioritul la Mănăstirea Stomiu din Konița (II)
