Fericita adormire a Cuviosului Paisie Aghioritul
Deși pentru o vreme Starețul s-a supus cu smerenie prescripțiilor medicilor, într-o zi l-a chemat pe chirurgul care l-a operat și i-a spus:
– De acum înainte vom opri tratamentul.
– De ce, Gheronda?
– Acum vei face ascultare. Vei da poruncă să oprim tratamentul, căci din pricina lui nu pot face nimic. Ieri am vrut să mă rog în genunchi și nu am putut. Nu mai pot primi pe nimeni. S-a terminat misiunea mea. Până aici a fost. De acum înainte mă veți lăsa liniștit.
După aceea l-a întrebat pe medic:
– Pot să beau puțină apă sau zeamă de harbuz? Nimic altceva. Și te rog să mai vii încă o dată la mine, iar apoi să nu mai vii.
„Ultima dată când l-am văzut, povestește medicul chirurg Gheorghe Blațas, cu șapte zile înainte de adormirea sa, eram foarte mâhnit. De multe ori mă frământam și mă întrebam dacă ceea ce facem bolnavilor este corect. Când Starețul m-a văzut astfel, mi-a spus:
– Ascultă, doctore. Toate s-au făcut așa cum trebuia. Mare este răsplata ta. Nu te mâhni! Și vreau să mai știi ceva: atunci când vei avea nevoie de mine, voi fi alături de tine.
– Gheronda, dar ficatul Sfinției Voastre s-a umflat și vă doare, pentru că a făcut metastază înfricoșătoare.
Atunci el a zâmbit și mi-a spus:
– Dar acesta este mândria mea. Nu te mâhni! Acesta m-a ținut până la șaptezeci de ani și tot acesta mă trimite acum, cât se poate de repede, acolo unde trebuie să merg. Nu te mâhni pentru aceasta, sunt foarte bine.”
În timp ce spunea acestea, l-a apucat o criză de dispnee. A fost nevoit să-și pună masca de oxigen, pe care o folosea atunci când respira greu. Durerile deveneau tot mai mari, dar nu primea să i se facă injecții calmante. Nu voia să lipsească cu desăvârșire durerea. Lua numai câte un cortizon, ca să se poată sluji singur până la sfârșit.
Starețul își dorea să se întoarcă în Sfântul Munte. Voia să moară și să fie îngropat neștiut de nimeni în Grădina Maicii Domnului, patria lui duhovnicească. Îl rugase pe un fiu duhovnicesc de-al său să pregătească la chilia lui un loc potrivit ca să rămână acolo ultimele sale zile, pentru că la „Panaguda” i-ar fi fost cu neputință să mai rămână singur. S-a pregătit pentru plecare, dar pe neașteptate, starea sănătății lui s-a înrăutățit. Guvernatorul Sfântului Munte s-a oferit să-i pună la dispoziție un elicopter, dar medicul a spus că se poate să moară pe drum. Dar nici Starețul nu voia să călătorească cu astfel de mijloace de transport.
De îndată ce i s-a îmbunătățit puțin starea sănătății a programat din nou plecarea în Athos, dar a fost împiedicat de o nouă înrăutățire a bolii. Însă în spatele acestor dificultăți și piedici se ascundea voia lui Dumnezeu, aceea de a fi înmormântat în afara Sfântului Munte, în lume. Deoarece, pe cât au avut nevoie oamenii de el atunci când trăia, cu atât mai mult aveau să simtă nevoie de ajutorul lui după adormirea sa.
Și astfel Starețul a hotărât să rămână și să fie înmormântat la Mănăstirea Suroti, lângă Cuviosul Arsenie, Sfântul său ocrotitor. Este foarte probabil ca înainte de hotărârea sa definitivă, să fi primit înștiințare de la Dumnezeu pentru aceasta.
A cerut să i se aducă schima mare și camilafca. A stabilit locul mormântului și a dat porunci privitoare la înmormântarea sa.
În ultimele zile a cerut de la doi episcopi cunoscuți lui, care au trecut să-l vadă, să-i citească rugăciunea de iertare. Se împărtășea regulat. Deși se ostenea mult, mergea totuși singur la biserică. Atunci când i-au propus să aducă preotul ca să-l împărtășească la chilie, el a refuzat spunând:
– Eu trebuie să merg la Hristos, iar nu Hristos la mine.
Durerile continuau să crească. Ajunseseră să fie la fel cu cele ale mucenicilor.
– Gheronda, nu vă doare? l-a întrebat un monah atonit, pentru că îl vedea liniștit și pașnic.
– M-am obișnuit, a răspuns Starețul.
Într-adevăr, în toată viața lui a suferit și de aceea se familiarizase cu durerea. Nu intra în panică, nu murmura, ci răbda și slavoslovea pe Dumnezeu. Acum însă filozofa ducându-se cu mintea la chinurile sfinților mucenici. Spunea: „Cât de mult m-au folosit bolile, nu m-au folosit nevoințele pe care le-am făcut ca monah.”
Din când în când psalmodia, ca să uite durerea înfricoșătoare și să înlocuiască cu psalmodia suspinele pe care le scotea fără să vrea.
La sărbătoarea Sfintei Eufimia, 11 iulie, într-o zi de luni, s-a împărtășit pentru ultima dată stând în genunchi pe pat, fiindcă îi era cu neputință să meargă la biserică.
De câteva zile încetase să mai primească lume. Acum când se apropia sfârșitul, dorea ca nici surorile să nu mai intre la el în chilie. Când avea nevoie de ceva, bătea în perete și venea monahia care îl slujea. Voia să fie singur, să se roage nestingherit și să se pregătească mai bine pentru ieșirea lui. S-a slujit singur până la sfârșitul lui. S-a chinuit neînchipuit de mult, însă era vesel și liniștit.
Starețul ajunsese la ultima sa noapte mucenicească. O chema pe Maica Domnului în durerile lui spunând: „Măicuța mea cea dulce!” Timp de două ore și-a pierdut cunoștința, iar când și-a revenit a spus cu o voce stinsă: „Mucenicie, adevărată mucenicie…” Apoi a adormit în pace. Era 12 iulie 1994, marți la ora 11 noaptea, iar după calendarul aghioritic 29 iunie, pomenirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
A fost înmormântat în spatele bisericii Sfântului Arsenie, fără să afle cineva și fără să cheme pe nimeni la înmormântarea lui. Aceasta a fost dorința Starețului, ca înmormântarea lui să se facă în taină.
Ceea ce s-a întâmplat după trei zile, când adormirea lui s-a făcut cunoscută, este de nedescris. Din toate părțile venea puhoi de lume pentru a se închina la mormântul lui. Se puteau vedea manifestări spontane de iubire și evlavie. Unii îl chemau în rugăciune ca pe un sfânt. Alții, din evlavie, luau pământ de la mormântul lui. Cei care aveau un obiect de-al lui personal considerau aceasta o mare binecuvântare.
Coliba lui din Sfântul Munte, „Panaguda”, a căzut pradă tâlharilor duhovnicești. Închinătorii au intrat pe sub gardul de sârmă și s-au cățărat chiar și pe balcon. Luau tot ce găseau: căni, cuțite, lemne, covorașe murdare, funii, hârtii, până și buturugi pe care Starețul le folosea ca scăunele, ca să le aibă ca binecuvântare de la el. Iar aceasta o făceau fără să fie îndemnați de nimeni, era o manifestare de evlavie față de Stareț.
Tânguirile și lacrimile îi înecau pe mulți, mai ales pe cei care fuseseră ajutați de Stareț. Îi simțeau lipsa, se simțeau orfani. Dar după aceea a încolțit în inimile lor nădejdea plină de mângâiere că aflându-se acum mai aproape de Sfânta Treime, se roagă pentru toți.
Deasupra mormântului său simplu, pe o placă de marmură, a fost încrustat poemul care a fost scris de el însuși:
Aici s-a terminat viața mea,
aici și răsuflarea mea.
Aici trupul mi se va îngropa,
Iar sufletul mi se va bucura.
Sfântul meu aici locuiește,
Iar aceasta mă cinstește.
Și cred că el se va milostivi
și pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,
ca sufletul meu cel ticălos
să aibă alături pe Maica Domnului Hristos.
Monahul Paisie Aghioritul
Fragment din cartea Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul scrisă de Ieromonahul Isaac. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Editura Evanghelismos, Bucureşti 2005.
