Asceţi în lume, vol. I. Prolog

 

Sfinţenia, aşadar, nu este un privilegiu în exclusivitate al monahilor şi celor sfinţiţi, ci ea este cu putinţă să fie atinsă şi de orice creştin care are credinţă dreaptă şi râvnă pentru nevoinţă.

Dacă vom cerceta istoria Bisericii noastre vom vedea că atunci când prigoanele au încetat, creştinii cei mai înflăcăraţi nu s‑au mulţumit cu simpla păzire a poruncilor în lume, ci au ieşit în pustie, căutând mucenicia conştiinţei, rugăciunea cea neîncetată şi desăvârşirea evanghelică. Astfel a luat naştere tagma monahilor.

Felul vieţii lor a constituit un prototip pentru mirenii mai râvnitori. Ei au devenit lumină şi pildă pentru creştinii care se nevoiau în lume. Astfel s‑a format o tradiţie ascetică care a avut ca punct de plecare pe monahii din pustie, tradiţie însufleţită şi întărită de pilda lor de trăire înaltă.

Această tradiţie, adică acest mod ascetic de viaţă, îl transmiteau părinţii copiilor lor într‑un chip firesc şi nesilit, prin pilda vieţii lor.

Prin urmare, familia ortodoxă, „Biserica cea de acasă”, era păzitoarea, purtătoarea, şcoala acestui mod evanghelic şi ascetic de viaţă. De regulă, în spatele fiecărui Sfânt se află şi o mamă sfântă care l‑a alăptat pe fiul[2] ei cu izvoarele ascezei ortodoxe.

Tradiţia constituie în general amintirea poporului, iar din chipurile ei cele mai curate se formează tradiţia ascetică ortodoxă. Aceasta este mlădiţa şi pământul roditor ce a odrăslit flori preafrumoase şi crini prea înmiresmaţi, pe asceţii din lume care, deşi s‑au nevoit în mijlocul ispitelor societăţii, au ajuns la mari măsuri duhovniceşti, iar mulţi s‑au şi sfinţit. Iar această mireasmă a ascezei şi a evlaviei mirenilor ajunge până în zilele noastre, de vreme ce există mulţi astfel de asceţi care şi astăzi, în ciuda tuturor greutăţilor, reuşesc să trăiască o viaţă duhovnicească înaltă, asemenea celei monahiceşti.

Din dragoste şi evlavie faţă de aceste suflete bine­cuvântate şi din nostalgie faţă de acest duh patristic care stăpânea mai demult, se editează prezenta cule­gere care constituie primul tom[3] din această colecţie. În prima parte sunt cuprinse biografii ale unor mireni virtuoşi care şi‑au petrecut viaţa în asceză, a unei monahii care mai înainte de călugărie a fost căsătorită şi ale unor preoţi de mir, fiindcă şi aceştia au trăit în lume şi au înfruntat aceleaşi ispite.

Lungimea capitolelor diferă din pricina lipsei datelor celor biografiaţi, iar nu este legată de virtutea lor. Biografiile sunt aşezate în ordine cronologică, avându‑se în vedere data adormirii lor.

În partea a doua sunt consemnate întâmplări minunate şi pline de învăţături ce dezvăluie nevoinţe, virtuţi şi stări duhovniceşti înalte ale unor asceţi virtuoşi care au trăit în lume. Tot acolo sunt descrise chiar şi intervenţii dumnezeieşti prin care Dumnezeu a povăţuit spre pocăinţă suflete bine‑intenţionate, iar pe altele le‑a izbăvit din primejdii.

Toţi cei biografiaţi, în afara câtorva din partea a doua, aparţin deja Bisericii biruitoare. Sunt citate şi nume de familie, astfel încât adevărul celor scrise să poată fi verificat. Pe unii dintre ei am avut binecu­vântarea să‑i cunoaştem şi să ne folosim. Pe ceilalţi i‑au cunoscut martori vrednici de crezare, care le‑au şi scris biografia. Ne minunăm de nevoinţa lor şi am luat pildă de la vieţuirea lor înaltă.

Cei biografiaţi au trăit în diferite părţi ale Greciei şi în afara ei, în diferite perioade, începând odată cu ocupaţia otomană până astăzi. Erau de diferite vârste şi categorii sociale (clerici sau mireni, familişti sau călugări în lume) şi fiecare dintre ei avea caracterul său şi nevoinţa lui personală, dar aveau şi unele caracteristici comune. Toţi aceştia aveau o credinţă puternică şi o mare dragoste pentru Hristos. Aceste virtuţi îi îndemnau la păzirea poruncilor dumneze­ieşti şi la săvârşirea unor mari nevoinţe ascetice (posturi până la istovire, privegheri în fiecare noapte, metanii şi rugăciuni). Aveau, de asemenea, evlavie şi nu lipseau de la biserică. Erau mult‑milostivi, deşi erau foarte săraci. Erau foarte răbdători în ispite şi încercări, iertători atunci când erau nedreptăţiţi, iar în necazuri Îl slăveau pe Dumnezeu. Aveau simplitate, smerenie şi nu se preţuiau deloc pe ei înşişi. Credeau că sunt ultimii, că nu ştiu nimic şi că nu fac nimic. De obicei erau neînvăţaţi sau cu puţină ştiinţă de carte. Aveau puţine cunoştinţe, dar multe trăiri.

Au trăit în asceză în adevăratul sens al cuvân­tului, de aceea putem să‑i numim asceţi, dar şi pentru că erau adevăraţi asceţi în sensul mai larg al cuvântului. Asceţi ai răbdării, ai dragostei, ai smeri­tei‑cugetări şi într‑un fel oarecare cultivau toate virtuţile. Aveau într‑o oarecare măsură dreptatea Drepţilor din Vechiul Testament, cugetarea muceni­cească a Sfinţilor Muce­nici, trăind mucenicia cea fără de sânge a conştiinţei, răbdarea nemărginită în încer­cări şi mărturisirea tăcută şi lucrătoare a Credinţei, mai ales în epoca contemporană a apostaziei, împre­ună cu râvna pen­tru asceză a Cuvioşilor Părinţi ai pustiei. Faptele lor, mai mult decât cuvintele lor, propovăduiesc celorlalţi pe Dumnezeu şi Împărăţia Lui şi îndeamnă la pocă­inţă şi nevoinţă.

Unii, aşa cum se va vedea, s‑au învrednicit de harisma străvederii şi a înainte‑vederii, potrivit nevo­ilor şi împrejurărilor, pe care le cereau situaţia. Alţii, cu rugăciunea lor smerită, dar puternică, făceau mi­nuni. Preoţi simpli, care aveau mult Har, tămă­duiau bolnavi şi scoteau demoni din oameni. Unii, în sim­plitatea şi curăţia lor, s‑au învrednicit să vadă lumina necreată, să vadă Sfinţi, pe Maica Domnului şi chiar pe Însuşi Hristos.

În sfârşit, alţii au fost cinstiţi după dezgroparea lor cu bună‑mireasmă şi cu nestricăciunea trupului lor.

Harismele lor dumnezeieşti nu au nici o legătură cu semnele pe care le fac vrăjitorii şi înşelaţii exorcişti. Altele sunt semnele Harului şi altele cele ale lucrării diavoleşti. Aşa cum spune Domnul, după roadele lor se cunosc. Astfel, asceţii pomeniţi sunt smeriţi şi neiubitori de argint. Ei caută slava lui Dumnezeu şi binele oamenilor. Transmit bucurie, pace, binecuvân­tare, mângâiere şi nu tulburare, confuzie şi frică. Sunt mari în smerenia lor şi smeriţi în izbânzile lor duhovniceşti. Pentru cei mulţi sunt neînsemnaţi şi dispreţuiţi, dar „Dumnezeu i‑a ales pe săracii lumii acesteia, dar bogaţi în credinţă, ca să fie moştenitori ai Împărăţiei Sale”[4]. Aceştia sunt pruncii şi cei dispreţuiţi ai lumii, stâlpii cei nevăzuţi care sprijină întreaga omenire, lumina şi sarea lumii. Sufletele lor cele pline de simplitate au devenit vase ale Harului şi vistierii ale tuturor bogăţiilor duhovniceşti. În viaţa şi în cre­zul acestor oameni se arată şi se manifestă toată teologia ortodoxă, toate valorile şi idealurile neamu­lui nostru. Pe chipurile şi în nevoinţa acestor suflete smerite se face arătată Tradiţia noastră ortodoxă, măreţia Credinţei noastre, şi chiar Însuşi Hristos, Care lucrează şi vorbeşte prin ei şi îi umple de Har. Deşi au dobândit Harul într‑o măsură mare, ei se mărturisesc, se supun şi se lasă povăţuiţi de către preoţi. Aşa vrea Dumnezeu şi aceasta este rânduiala Bisericii noastre.

Pentru noi, izbânzile lor duhovniceşti nu sunt numai minunate şi folositoare, ci ne transmit un alt duh şi o cugetare diferită de a noastră. Noi vrem să câştigăm Raiul, dar să avem şi toate comodităţile acestei vieţi, în timp ce ei aveau pentru Hristos o dragoste foarte mare, care ardea toate cele lumeşti şi păcătoase. Noi vrem să ne mântuim fără jertfe şi cu puţină osteneală, pe când ei le‑au jertfit pe toate pentru Hristos, iar unii au ajuns chiar la mucenicie, pe care şi-au dorit-o. În puţine cuvinte, asceţii biografiaţi sunt povăţuitori către Împărăţia Cerurilor, ne arată calea către sfinţenie, cale pe care ei înşişi au străbătut‑o. Ei ne încredinţează că şi astăzi se poate sfinţi cineva în lume. Hristos are în fiecare vreme aleşii Săi. Din fericire, nici astăzi nu lipsesc astfel de suflete şi datorită acestor Sfinţi lumea încă mai există.

Starea lor duhovnicească a lucrat fără zgomot în mediul lor familial. Având Har şi îndrăzneală înain­tea lui Dumnezeu, cât timp au trăit, au ajutat pe mulţi să se pocăiască şi să creadă în Dumnezeu. Dar şi acum, după adormirea lor, ajută, căci milostivirea lui Dumnezeu este înduplecată de rugăciunile strămo­şilor şi îndelung‑rabdă pentru pocăinţa şi mântuirea urmaşilor. Dumnezeu S‑a milostivit de un popor întreg, cel iudaic, pentru virtutea strămoşului său, David. „Domnul n‑a vrut să piardă pe Iuda pentru David, robul Său”[5].

Starea duhovnicească a acestor suflete influen­ţează chiar şi natura, aşa cum spune Psalmistul: „Prefăcut‑a (Domnul) pustiul în iezer de ape, iar pământul fără de apă în izvoare de ape”[6]. Adică pustiul şi pământul fără de apă Dumnezeu îl face roditor, pen­tru că dă binecuvântarea Sa prin şi pentru oamenii cei buni, în timp ce „pământul cel roditor (îl preface) în pământ sărat, din pricina celor ce locuiesc pe el”[7].

Omul fără credinţă seamănă cu orbul ce orbecă­ieşte în întuneric. O societate fără valori şi idealuri este un trup neînsufleţit ce se descompune. Astăzi mulţi oameni fără credinţă „sfârşitu‑s‑au deodată, pierit‑au pentru fărădelegile lor”[8]. Societatea noastră, din nefericire, dă semne de descompunere şi de auto­distrugere. Care este pricina tuturor relelor? „Pentru că nu este Domnul Dumnezeul meu întru mine, m‑au aflat relele acestea”[9]. Mulţi propun diferite terapii, însă numai o societate nouă cu oameni noi, renăscuţi în Hristos, poate să dăinuiască. Duhul care dă viaţă, păstrează şi mântuieşte pe om şi neamul nostru, este trăirea în pocăinţă a Credinţei noastre Ortodoxe. Acest adevăr îl dovedesc foarte limpede prin viaţa lor asceţii biografiaţi.

Deşi au trăit în vremuri grele şi au avut de înfrun­tat războaie, refugieri, ocupaţii, foamete şi prigoniri, au reuşit nu numai să treacă peste toate acestea, ci şi „să trăiască din credinţă”. Fiindcă aveau binecuvân­tarea lui Dumnezeu în viaţa lor, le erau necunoscute cele care caracterizează astăzi societatea noastră: stre­sul, bolile psihice, narcoticele, divorţurile, avorturile, îngrăşările peste măsură şi dietele, lipsa sensului şi a scopului în viaţă, deznădejdea şi sinuciderea.

Cei biografiaţi nu sunt nişte rămăşiţe ale epocii trecute pline de evlavie, ci sunt icoane însufleţite, cu­rate şi pline de Har ale Prototipului, care ne transmit Harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu şi de aceea sunt vrednici de a fi urmaţi.

Mai ales astăzi avem nevoie de astfel de pilde luminoase. Acum, când se plăsmuieşte un alt tip de om, iubitor de sine şi egocentric, faptul de a face cunoscută viaţa lor şi de a‑i urma, va ajuta la întărirea tradiţiei ascetice a mirenilor, astfel încât trăind‑o, să se întoarcă la frumuseţea noastră primară pe care am primit‑o la creaţie şi să zugrăvim din nou pe cel după chip din om, care, din nefericire, se află afundat în patimi şi în îndreptăţirile noastre de oameni trupeşti de astăzi. Aşa să fie!

 

Editura

 

 Fragment din cartea Ieromonahului Eftimie Athonitul, Asceţi în lume, vol. I, publicată la Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009. Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos.

Asceți în lume Sfinţenia mirenilor